Auzisem, desigur, de romanul Dan al lui Alexandru Vlahuță, însă, recunosc, până de curând, nu îl
citisem. Surpriza legată de acest roman, pentru mine, nu a fost aceea a vreunei
valori artistice de excepție, ci a anului apariției: 1894!
Omis de cele mai multe ori din cronologiile literare, omis
din manuale și din conștiința publicului cititor din lista romanelor
românești publicate înainte de 1900, oricum
numărabile pe o jumătate din degetele de la o mână, romanul Dan, scris la confluența veacurilor și
la întretăierea unor curente și tendințe literare fie expirate, fie insuficient
instalate și asimilate, reprezintă un caz literar interesant, demn de a-i se
acorda mai multă atenție.
Vorbind de
începuturile romanului românesc
(excepție făcând Istoria
ieroglifică - D. Cantemir), se afirmă în mod curent că avem numai patru
creații de luat în seamă înainte de 1900: Ciocoii
vechi și noi de Nicolae Filimon, Viața
la țară și Tănase Scatiu de
Duiliu Zamfirescu și Mara de Ioan
Slavici (care, la drept vorbind, intră în circuitul public abia prin apariția
în volum din 1906); rareori, sunt menționate și subțirelele romane epistolare
fără ecou în epocă Manoil și Elena ale lui Dimitrie Bolintineanu, ba
chiar se includ și încercările neterminate ale lui Alecsandri (Dridri), Tainele inimii ale lui Mihail Kogălniceanu sau Geniu
pustiu de Mihai Eminescu, acestea abia numărând câteva pagini; și, desigur,
așa-numitele romanțuri și adaptări de tip Misterele
Bucureștilor. De aceea, mă miră omiterea acestui roman bine închegat, cu o
tematică aparținând mai degrabă literaturii moderne, aș zice chiar precursor al
prozei lui Camil Petrescu (Patul lui
Procust).
Secerat sub sentința
rău-intenționată a lui G. Călinescu (care avea alergie la scriitorii atinși de
aripa sentimentalismului)
de epigon eminescian, acuzat -
ce ar fi rău în asta? - într-un mod cu totul inelegant că în acest roman și-a
turnat năduful propriilor neîmpliniri erotice și familiale (oare Călinescu
însuși nu făcea același lucru?), urmarea a fost aceea că romanul Dan a fost luat pe făraș și depus de istoria literară la obiecte
pierdute. Întrebarea care se pune este:
ne permitem, într-o literatură atât de săracă, să lăsăm la o parte sau, mai
rău, să anatemizăm pe criterii extraestetice, opere de rangul doi?
Revenind la cultura română, în genere, nu pot să nu observ,
în toate epocile, și cea actuală nu face excepție, goana, în cea mai mare măsură îndreptățită, după formule literare de ultimă
oră, cu scopul sincronizării literaturii
române cu formulele estetice occidentale sau mondiale. Ideea este că această veșnică
și febrilă goană, devenită fenomen obsesiv, manifestare a instinctului de supraviețuire,
atrage după sine anumite consecințe: împărțirea veșnică între vechi și nou, polarizarea
valorilor, punerea sub semnul plus doar a ceea
ce este ultramodern, inclusiv a experimentelor fără finalizare estetică, respectiv punerea
sub semnul minus a tot ceea ce nu este aliniat ultimelor tendințe. Efectul este
unul la două capete: unul pozitiv, prin forțarea evoluției, iar altul negativ
prin luarea în derâdere a unei părți importante, măcar cantitativ, a
literaturii. Vai de cel care îndrăznește să afirme că o operă care nu este în
trend, ci reprezintă un cumul al unei platforme estetice anterioare ar avea
drept la binecuvântarea criticii! Maiorescu, Lovinescu au făcut asta, prin
scrierile lor polemice, dar chiar și
Maiorescu a fost sancționat pentru teoria formelor fără fond. Abia Tudor Arghezi
(Testament), Nichita Stănescu ( Carte de recitire), Mircea Cărtărescu (Levantul) reiterează eleganța atitudinală a lui Eminescu din Epigonii prin revalorificarea
tradiției.
Romanul Dan e
construit pe sedimentele unui romantism epuizat încă de la jumătatea secolului
al XIX-lea, din care preia, după model eminescian, discrepanța dintre real și
ideal, iubirea idilică pentru fata de la fereastra de peste drum, aspirația
spre absolut și capacitatea de a se sacrifica, dar și dezamăgirea profundă
ce urmează exaltării, la constatarea că visul nu se potrivește cu realitatea. Condiția
de poet și îndrăgostit, cariera de jurnalist, lipsită de satisfacții, sfârșitul
lui Dan în casa de sănătate a doctorului Șuțu par să constituie un tribut adus de
Al. Vlahuță idolului său literar, Mihai Eminescu.
Cu toate acestea,
Dan nu este Dionis, căci el nu e înzestrat cu ochiul fanteziei creatoare, ci
cu lupa necruțătoare a realistului avid de observație morală, focalizat asupra
unei societăți ce taie aripile celor visători și încurajează lichelismul;
iubirea devine, în acest context, o tranzacție fără scrupule a zestrei și o
cale de acces către vârful societății; politica, școala, cultura, presa sunt paravane
pentru afaceri veroase ale unor indivizi angajați pe calea parvenirii și pentru
protejații lor. Fundalul vieții bucureștene este schițat cu o mână sigură, surprins
în efervescența sa de final de secol XIX: viața redacțiilor, a cafenelelor,
expoziția „cea mare” de mașini și industrie, încercările izolate și eșuate de
modernizare a agriculturii, conferințele publice de la Ateneu - o lume foarte dornică să lase în urmă modelul oriental,
ineficient, și să adopte, chiar superficial și caricatural, pe cel occidental,
mai potrivit ascensiunii clasei de mijloc. Un naturalism
incipient, neasimilat, se vădește în câteva aspecte ale romanului: decăderea
bătrânului Racliș, violul asupra Anei, boala mintală a lui Dan din final.
Alexandru Vlahuță
poate fi considerat un precursor al romanului modern, prin interesul față de
mediul citadin și viața modernă a capitalei, față de condiția intelectualului
ce refuză compromisul, într-o societate pervertită; totuși, Dan nu este Ladima,
pentru că îi lipsește luciditatea tragică a eroilor camilpetrescieni, capacitatea
de autoanaliză și tăria morală, el rămânând împotmolit în sentimentalism și paseism.
Dacă George Demetru Ladima este un învingător în plan moral prin alegerea morții, Dan
este, până la urmă, prin prăbușirea lui psihică, un învins.
În centrul
romanului se află figura lui Vasile Dan, redactor la ziarul bucureștean Alarma, tânăr pasionat de profesia sa,
care își caută împlinirea prin depășirea condiției materiale fără abdicarea de
la idealurile sale. Romanul începe cu scena balului de final de an de al
pensionul de fete al doamnei Raspal, instituție la care Dan preda ore de
filozofie, prilej al efectuării unei radiografii a claselor înstărite ale
societății: invitații, „arendași, fabricanți, negustori din provicie”, dar și
oameni politici dezbat, de pe margine, ultimele noutăți, ultimele scandaluri
publice și venalitatea clasei politice. Dan este invitat la vals de Ana Racliș,
o fostă elevă, fiica răsfățată și capricioasă a unui boier scăpătat, care își risipise
moșiile, îndatorat cumnatului său Peruianu, consecința fiind micșorarea zestrei
Anei, fapt ținut secret pentru un timp. Redacția ziarului
este condusă de Cezar Priboianu, mentor și prieten al lui Dan. În fața
acestuia, el vorbește despre utopiile sale legate de școală: visez o scoală, un ideal de școală, unde
băiatul să vie cu plăcere, să-i fie drag să învețe,nu pentru o diplomă, ci
pentru a-și satsface neliniștea, nevoia firească a minții lui, dar mai ales
de scris: el dorește să-și dedice mai mult timp scrierii unui roman. Învoit să plece
câteva zile la Sinaia, o reîntâlnește pe Ana și face cunoștință cu Albert
Lambrino, un tânăr timid, rudă cu aceasta, care studia la Viena și nu avea „nimic
din fumurile șim strâmbăturile feciorilor de bani gata”. Invitat să participe
la o excursie, Dan observă curtea pe
care i-o face, Anei, Drăghici, un ofițer arătos, dar cam necioplit. Când acesta
biciuiește fără milă niște țărani ce le ies în drum, Dan și Albert părăsesc
grupul. Pus în temă cu evaporarea zestrei Anei, ofițerul dă înapoi. Ana frecventează
casa mătușii sale bolnave, căsătorită cu Peruianu, om avar și tiranic. Într-o
noapte, într-un moment de „pătimașă orbire” acesta o siluiește. Ana stârnește astfel ura mătușii sale și zvonuri
calomnioase în târg, fapt pentru care pleacă la Paris cu tatăl său, cu ultimele
resurse, pentru a da naștere copilului rezultat în urma violului. Dan află ce
s-a întâmplat și, cu sprijinul directorului, este trimis în capitala franceză,
unde o reîntâlnește pe Ana. Faptul că aceasta avea un copil și că era săracă
nu-l împiedică pe Dan a o lua de soție. Întorși la București, Dan încearcă, fără
succes, să trăiască din avocatură și continuă să scrie. El publică primul volum,
Încercări literare, pe care îl depune
la Academie, în speranța obținerii premiului anual de 5000 de lei. Premiul este
câștigat, însă ,de un autor fără talent scriitoricesc, dar cu talent în lingușirea
celor mari. Dezamăgit, Dan se retrage cu Ana în provincie. Sărăcia
într-un târg mărunt se dovedește chiar mai insuportabilă decât cea de la la
oraș, ca și societatea vulgară găsită la fața locului. Un bal de provincie pune
la încercare vechile înclinații ale Anei spre cochetărie și flirt. Nervii
tânărului cuplu încep să cedeze. Ana revine pe calea cea bună și devine sprijinul
soțului, care izbutește să termine primul capitol din romanul „O viață
pierdută”; acesta, însă, și-a pierdut nu numai iluziile literare, ci și pe
acelea legate de soția sa. Căzut în deznădejde, Dan începe să aibă tulburări
depresive și maniacale și, cu toate insistențele Anei de a-l îngriji singură, în
finalul romanului el este dus la casa de sănătate a doctorului Șuțu.
Romanul a avut un
real succes în epocă, înregistrând un număr record de exemplare vândute (în jur
de 5000), dar noi asociem astăzi, în mod curent, numele lui Vlahuță doar cu
scrierea desuetă „România pitorească” sau, la momente „oportune”, cu poezia
„Unde ne sunt visătorii?”. Critica literară tratează în bloc opera lui Vlahuță,
asimilându-l pe autor, cu argumente, desigur, epocii călduțe a prelungirilor
romantismului și ale clasicismului, cu aceeași condescendență remarcată anterior: ”Lectura actualizată
a imensei producții literare cuprinse între 1880 și 1916, a grupului pitoresc
reprezentat de neo-clasici și de neo-romantici, nu mai reține decât câteva
figuri; oricât de interesante în sine, majoritatea lor rămâne în afara unei
selecții cât de cât severe. Al. Vlahuță (1858-1919), Panait Cerna (1881-1913),
Al. Brătescu-Voinești (1868-1946), Emil Gârleanu (1878-1914) și atâția alții
compun corul unei epoci având dreptul la extrem de scurte recitative. ”
(Mihai Zamfir, Scurtă istorie: Panorama alternativă
a literaturii române Ed. Polirom
2011)
Cu toate acestea, există și lucrări care, urmărind reperele romanului românesc, sesizează formula modernă
pentru epoca în care a apărut și meritele estetice ale romanului Dan „Revăzând
evenimentele literare din ultimele decenii ale secolului trecut, vom constata
că momentul de cea mai mare importanţă pentru destinul romanului românesc este
anul 1894: acum apar, pe lângă „Mara”
lui Slavici (în revista „Vatra”), „Viaţa
la ţară” de Duiliu Zamfirescu (publicată între 1893-1894 în „Convorbiri
literare”) şi „Dan” al lui
Vlahuţă, toate trei opere marcând etape în evoluţia romanului românesc. Mai
puţin legată de o tradiţie a literelor autohtone, ultima dintre cărţile
amintite face, mai ales, operă de pionierat. Excepţionalul său succes de public
se justifică, între altele, şi prin maniera modernă, de certă sorginte
naturalistă, de a trece în opera de ficţiune dispute teoretice şi evenimente
ale vieţii contemporane.” (Corina
Popescu, Verismul italian și literatura
română, Ed. Universității, București 2000)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu