 |
| Benozzo Gozzoli, Capella dei Magi, Florența, detaliu |
Mă aflam la Florența, vizitând Capela Magilor de la
Palazzo Medici Riccardi, când, pe una din frescele pline de viață, în care
Benozzo Gozzoli a reprezentat cortegiul magilor spre Bethleem, privirea mi-a
fost atrasă de personajele din primul plan. În spatele călărețului, pe șa, un
ghepard cu o zgardă frumos lucrată, de care era prins un lănțișor, privește
atent înainte. Mai jos, un alt ghepard, sărit de pe cal, se uită fix la
privitorii tabloului. Servitorul coboară
și are grijă să nu se încurce în lanț. Ce caută acești gheparzi într-o scenă
biblică? Efectul este atât de surprinzător, încât, dincolo de toată splendoarea
tabloului, imaginea îți rămâne pe retină, ca o marcă a luxului și a îndrăznelii artistice
a familiei Medici (ai cărei membri sunt pictați sub chipul unor personaje
într-o altă frescă din aceeași capelă).
 |
| Detaliu, Capela Magilor |
Întoarsă acasă, am revenit obsesiv la imaginile
acestea. Mi-am dat seama că felinele cu blană pătată sunt subiecte minunate
pentru pictură și chiar pentru literatură. Nu mi-am propus să fac o conexiune,
evidentă
poate, cu „Ghepardul” lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, căci acesta este
un roman al Siciliei din vremea lui Garibaldi, singura legătură cu subiectul
fiind blazonul familiei, ci să observ fascinația exercitată de acest animal
asupra artiștilor din trecut.
Căutând câteva date, am aflat că gheparzii au existat pe Pământ timp de 3,5 -
4 milioane de ani, cu mult timp înaintea celorlalte feline mari. Acum 20.000 de ani, gheparzii erau comuni prin Africa și Asia,
Europa și Nord America. (...) Ghepardul a supravietuit Epocii Pleistocene, dar
numărul său a fost grav redus. În secolul al V-lea, ei erau folosiți de către
nobilii italieni la vânătoare. Gheparzii adulți erau prinși în sălbăticie și
închiși în cuști pentru câteva luni. (Wikipedia)
Iată însă că, după încă 1000 de ani, în 1459-1461,
intervalul realizării Capelei Magilor, se păstrează imaginea ghepardului
îmblânzit, mai degrabă ca atribut al forței și al eleganței, decât ca animal de
vânătoare, dovadă grija deosebită manifestată pentru cele două exemplare din
tablou.
 |
| Mozaicul roman, Istanbul, detaliu |
Am
făcut legătura cu o imagine tulburătoare, văzută la Istanbul, la Muzeul
Mozaicului. Vestigiile mozaicului roman, foarte bine conservate, surprind scene
pline de cruzime din viața unor animale, reale sau fantastice. Doi gheparzi devorează
o gazelă, în spatele unei himere înaripate.
Realismul
scenei denotă buna cunoaștere a acestor animale și, în același timp, constituie
o dovadă de măiestrie artistică. Oare circul roman, alături de lei, folosea și
gheparzi sau leoparzi? Desigur:
Totul a început
în anul 264 î.Hr., la funeraliile lui Iulius Brutus, ocazie cu
care s-a dorit cinstirea memoriei sale prin organizarea primelor lupte
ritualice la care au participat doar trei perechi de gladiatori. Doar trei! Cinzeci de ani mai târziu,
Aemilius Lepidus aruncă în arenă douăzeci și două de perechi de
gladiatori. Roma
prinsese gustul sângelui... Așa au luat naștere jocurile de o cruzime
fără margini, care aveau să macine pentru 668 de ani (264 î.Hr. - 404 d.Hr.)
hecatombe de cadavre umane și aveau să transforme într-o masă de carne sângerândă splendide
exemplare ale lumii animale.
Necuvântatoarele de talie mare nu au fost cruțate... cu cât un animal era mai
de temut, cu atât mai mult specia sa era hăituită și capturată pentru a lupta în
numeroase arene
presărate prin întregul Imperiu Roman. Într-un amestec
insolit, de oameni și lei, zebre și tigri, leoparzi și
urși, elefanți și rinoceri, girafe, mistreți, lupi, câini, hipopotami, hiene, cerbi – toate acestea și-au
dat viața, forțate să lupte între ele în acestă adevărată Vale a Plângerii. (Nicu Pârlog, Gladiatorii patrupezi din arenele romane, http://www.descopera.ro)
 |
| Dionysos |
Mergând înapoi în timp, găsim ghepardul ca atribut
al unor zeități din mitologia greacă; în special Dionysos este reprezentat
călărind un ghepard, dar apare și unul
înaripat ca însoțitor al unei zeițe (Hecate?); într-un mozaic, se văd doi gheparzi
înhămați la trăsură. Egiptenii nu puteau nici ei ocoli tentația exercitată
de felina pătată: Tephnut și Shu au ca simboluri doi leoparzi. Nu mă voi rezuma
strict la ghepard, ci extind cazul și la alte rude ale acestuia care, uneori,
sunt apropiate ca imagine. Un leopard este desenat alergând sub un vehicul,
într-o imagine de pe un papirus. Și
incursiunea ne duce tot mai departe, până la desenele rupestre, din Franța până
în India.
 |
| Tephnut și Shu |
Revenind la epoca medievală, în miniaturile de
inspirație religioasă, se găsește adesea pictat ghepardul, cum este cazul în
scena în care Adam dă nume animalelor, în cea a Fecioarei cu licornul sau într-o
ilustrație cu Adam și Eva, probabil ca simbol al păcii care domnea între fiare
înainte de alungarea din paradis (unde
ghepardul e singura vietate care poartă zgardă!!!).
 |
| Fecioara cu licornul |
Felina pătată își ocupă locul în bestiariile atât de
prețuite în acele timpuri, în special sub chipul pardosului (pantera). Despre acesta
se spune că este foarte rapid și că ucide dintr-un singur salt. Leopardul, la
rândul său, este văzut ca rezultatul încrucișării adultere între leu și pardos,
deci o ființă degenerată, bastardă.
Pardosul
este prezent în literatura română la Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică. Sub masca acestuia se ascunde Iordache Ruset, membru al puternicei familii a
Cupăreștilor, de origine grecească, mare latifundiar, setos de venituri
necinstite, vestit intrigant, conducătorul din umbră al politicii Moldovei;
mai întâi, prieten al familiei Cantemir, iar apoi dușmanul ei. Petele au
semnificația viciilor, căci „ nici Corbul
negreala, nici Pardosul pistriciunea a-și muta poate”. Unul din frații Ruset, Mihalache, este Râsul, la fel de perfid: La jiganiia aceasta, Râsul, de
socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pântece i să ascunde, adecă
la loc ce nu să așe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr
să arată a avea. Adecă în față prost și drept, dară multe picături de
vicleșuguri îi stau peste mață.
Nicolae Milescu, în Raportul către țarul Rusiei asupra misiunii sale în China,
menționează câteva aspecte grăitoare pentru folosirea felinei pătate ca simbol
al puterii și al luxului: la fastuoasa ceremonie de primire la curtea
suveranului, alături de cei treizeci de elefanți, stau lănceri ale căror arme
sunt împodobite cu cozi de panteră, iar printre darurile către membrii cancelariei
țarului, primite la plecare se numără: 5
piei de nerpa (focă), 5 piei de tigru, 5 piei de leopard (pentru țar: 12 piei de tigru și 10 de nerpa).
 |
| Miniatură persană |
Rămânând la Asia și la arta miniaturii, în manuscrisele
persane imaginea ghepardului și a leopardului apare frecvant, efectul pentru
noi, europenii, fiind unul de accentuat exotism.
După epoca medievală, frecvența acestor motive
picturale scade, rareori blana de leopard fiind folosită ca detaliu vestimentar
(gulere etc.), pentru ca, în ziua de astăzi, inclusă la categoria „animal
print”, să fie considerată un motiv controversat, de la lux excesiv, până la
prost-gust, iar gheparzii în lesă au devenit un simbol al excentricității și al
vedetismului.
Pentru imagini Capela Magilor:
http://italia-ru.com/forums/vse-ob-italii/otdykh-italii-sovety-turistam/freski-benotstso-gotstsoli-kapelle-dvortsa-palats
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu