Povestea unui tablou : „Il bacio” („Sărutul”) de Francesco Hayez

Il bacio, Francesco Hayez

          În săptămâna aceasta din martie, când dragostea plutește în aer și o respirăm prin toți porii, am ales să scriu despre un tablou plin de pasiune, de mister și suspans, pe care, din păcate, nu l-am putut vedea când am fost la Milano, în 2013. Accademia di Brera, unde se află tabloul, nu putea fi vizitată decât parțial, dar, ieșind din maiestuoasa curte interioară, m-a întâmpinat, în ziua aceea destul de mohorâtă de primăvară, galbenul luminos al mugurilor în cocheta Piazzetta di Brera, în inima căreia se află statuia lui Francesco Hayez. Nu știam nimic despre acest artist și despre motivul pentru care este atât de cinstit de către milanezi. Dar orice uimire este un imbold pentru a afla lucruri noi și, asemenea unei semințe ce așteaptă cuminte dezghețul,  întrebarea aceasta a așteptat, iată, câțiva ani până a-și găsi răspunsul.

           Francesco Hayez (n. Veneția 1791- m. Milano 1882) este pictorul italian ce ilustrează  chintesența romantismului  în artă; format inițial la școala clasicismului, sub influența lui Antonio Canova, din 1821 acesta se mută la Milano și devine unul dintre liderii mișcării romantice. Temele predilecte ale lucrărilor sale sunt scenele istorice, biblice și portretele.

          „Il bacio”, cel mai cunoscut tablou al său, aduce în fața privitorilor întâlnirea de taină între doi îndrăgostiți care-și dau un sărut plin de pasiune și de promisiuni înaintea unei despărțiri intempestive. Decorul este unul medieval, ce ne poartă pe coridoarele de piatră ale unui castel auster. Este un loc de trecere, între bolta întunecată unde pândesc primejdiile, reprezentate de o umbră amenințătoare, și o scară luminoasă, ce sugerează elevația iubirii, speranța, eliberarea.  
         Cele două personaje cuceresc prin tinerețe, dăruire, angajamentul care se citește în atitudinea lor. Tânărul, cu o pălărie à la Robin Hood de sub care se revarsă părul rebel, înfășurat într-o mantie amplă, sugerează tipul eroic, al celui care luptă pentru un ideal contra autorității nedrepte. Pumnalul de la șold susține această impresie. Pasul pe care îl face pe trepte exprimă iminența plecării. Atitudinea lui față de iubită este una ocrotitoare, mâinile îi sunt ferme, dar delicate, mângâietoare. În prim plan este tânăra, al cărei corp unduit sub puterea sărutului este plin de grație. Mângâierea ei este sfioasă, parcă neobișnuită cu îmbrățișarea. Rochia simplă, de croială renascentistă, uimește prin splendoarea reprezentării  faldurilor și a pliurilor ușoare ale mătăsii, parcă atunci scoase din dulap. Ea nu poartă semnele unei întâlniri aprige, consumate, ci ale uneia inocente. Este o rochie de  nunață azurie, celestă, cu mici detalii în alb și auriu, paletă coloristică ce trimite la idealul angelic. Chipurile îndrăgostiților sunt contopite în sărut, al iubitului aproape complet ascuns, al iubitei dezvăluind doar obrazul alb și privirea îngrijorată. Compoziția cuplului este ovală, din linii drepte și curbe și în culori contrastante, în care masculinul și femininul, pasiunea și inocența, forța și delicatețea se completează într-o uniune a contrariilor ce susține impresia de echilibru, de plenitudine a iubirii. 
          „Il bacio” a fost realizat de Francesco Hayez, în ulei pe pânză, cu dimensiunile de 118,4 x 88,6 cm, pentru contele Alfonso Maria Visconti di Saliceto și a decorat casa familiei Visconti pentru mai mult de douăzeci și cinci de ani. În 1886, cu un an înaintea morții, contele a oferit pânza Pinacotecii di Brera din Milano, unde se află și astăzi, expusă în sala XXXVII.

Trei dintre cele pateu versiuni ale operei, la Galeria d'Italia 2015

          Dincolo de aceste aspecte care atrag privitorul de la început,  în spatele tabloului există  o întreagă desfășurare de simboluri.  Această lucrare a fost considerată o alegorie a mișcării de resurecție națională a Italiei, cunoscută sub numele de Risorgimento, mișcare de unificare ce avea să conducă la obținerea  independenței, în 1870. Cele patru culori ale tabloului, roșu, verde, alb și albastru, reprezintă culorile reunite ale steagurilor  Italiei și Franței, aliate în al Doilea Război de Independență, terminat în 1859 cu victoria contra Imperiului Austro-Ungar.  Decorul întunecat și arid al tabloului ar reprezenta fundalul politic ostil acestei alianțe. Tabloul cunoaște încă trei versiuni, dintre care, în cea din 1861, anul în care Roma a fost declarată capitala Italiei Unite,  rochia fetei este de culoare albă, culoare care, alături de roșu și verde formează drapelul național al Italiei ieșite triumfătoare în urma acestor mișcări. Astfel, tabloul „Sărutul” este considerat simbolul nașterii unei națiuni.

          În plus, ca o curiozitate, în 1920, fabrica de ciocolată Perugina a ales să plaseze sărutul din acest tablou (între timp mult stilizat) pe cutiile sale de culoare albastră pentru a-și promova  binecunoscutele până astăzi produse Baci.

Piazetta di Brera, statuia lui Fr. Hayez