29 octombrie 2019

Când eu, cititorul, țes povestea lipsă din gherghef: „Norma” de Emmanuel Roblès


            Nu greșesc dacă spun că, de mult timp, o carte nu s-a mai jucat așa cu mine; pe cât de simplă este povestea, pe atât nu mă lasă s-o accept pur și simplu prin ceea ce spune, ci mă trage mereu spre adânc.
            Am cumpărat volumul anul trecut, la un târg de carte. Scotocind printr-o ladă, am întâlnit numele Emmanuel Roblès, care m-a atras pentru că auzisem despre acest autor. Aveam însă impresia că este un scriitor spaniol, din cauza numelui (robles = stejari în spaniolă). Pentru a nu lăsa problema neelucidată, trebuie spus că Emmanuel Roblès (1914 Oran, Algeria - 1995, Boulogne, Franța) este un scriitor francez de origine algeriană, ca și Albert Camus, cu origini spaniole după mamă. Una dintre temele ce revin obsedant în opera lui este cea a rezistenței contra terorii aduse de război, a rezistenței individuale, a sacrificiului pentru păstrarea demnității.
            Titlul „Norma”, sub care editorul român (Editură Lider), din motive greu de imaginat, s-a hotărât să publice romanul, este în mod inadmisibil ciuntit, ilustrația - telenovelistică, iar coperta - lucioasă, de un violent prost-gust, induce în eroare cititorul prin sugestia de roman sentimental de duzină. În original, titlul este „Norma, ou, L'Exil infini” (1988), ceea ce conferă din start scrierii o notă tragică, de meditație asupra condiției umane.
            În roman sunt două povești paralele, aparent fără legătură: Charles Peyrac, celibatar, treizeci și doi de ani, traducător de limbă spaniolă pentru UNESCO, secretar al lui Rodolfo Reyes, un refugiat argentinian, o cunoaște pe Béatrice Lecuyer cu o ocazie stranie: pe când se afla în incinta unei bănci, pentru o operațiune obișnuită, banca este atacată, dar imediat este dată alarma și hoții nu reușesc decât să smulgă banii pe care tânăra din fața lui Charles, Béatrice, tocmai îi scosese de la ghișeu. Momentul de teroare și felul cum bărbatul o încurajează pe aceasta îi apropie. Chemarea pentru declarații, la poliție, de asemenea. El remarcă eleganța sobră și aerul oarecum exotic al tinerei cu ochi negri și ten mai închis. Cunoștința lor înaintează cu greu, căci Béatrice este văduvă, rezervată după moartea soțului survenită cu opt luni în urmă din cauza unei boli care îl degradase treptat (Alzheimer). Charles nu forțează limitele, îndrăgostit cu adevărat. Béatrice, cunoscătoare de limba germană, lucrează în casa unui bătrân, fost ofițer în Rezistență, deportat în lagăr, pe care îl ajută să-și redacteze memoriile. Figura delicată a Béatricei este pusă în contrast cu a artistei Mathilde, pe care bărbatul o vizitează destul de des - pictoriță, sculptoriță - femeie independentă, dar sufocantă, și cu a adolescentei exaltate Lucienne, căreia îi dă lecții particulare de spaniolă și care îl pune în poziții stânjenitoare în public.
            Acțiunea este plasată în Paris, în zilele premergătoare Războiului Malvinelor (Insulele Falkland) din primăvara anului 1982,  între Argentina și Marea Britanie. Charles este la curent cu evenimentele, deoarece frecventează Braseria Maurice, unde se adună refugiații politici din Argentina, între care se remarcă Altamirano, care îi cunoaște pe Neruda, Cortazar, Sabato, dar îl evită pe Reyes.        
            Acesta din urmă, Rodolfo Reyes, este o figură fascinantă: argentinian în jurul vârstei de patruzeci de ani, trăiește exilat la Paris, în casa unor prieteni, sub identitate falsă; cunoscut opozant al regimului militar din Buenos Aires, este căutat de poliția politică, după ce a reușit să scape din închisoare și să fugă din țara sa, susținând că a fost confundat, că este un simplu cetățean ce are nevoie urgentă de o operație la ochi, în străinătate, fără de care ar fi condamnat la orbire. Acest fapt este în mare măsură adevărat, căci el poartă în permanență ochelari cu lentile închise la culoare și nu suportă lumina (legătura cu orbii lui Ernesto Sábato se face de la sine!). Sever, elegant, amoral, afemeiat fără scrupule, este preocupat de cultura veche incașă, despre care publică articole.
            Reyes nu vorbește niciodată despre Norma, soția pe care o lăsase în Argentina. Despre ea află Charles Peyrac de la camarazii de la Braseria Maurice și face aproape o obsesie din destinul acestei femei. Deși Reyes era total străin de ideea de căsătorie, a luat-o de soție pe Norma, în urmă cu douăzeci de ani, pe vremea studenției, dar i-a impus un fel de pact, prin care ea nu îi va reproșa numeroasele aventuri. O fată plină de viață, inteligentă. Nu tocmai frumoasă, dar fină și atrăgătoare o descrie Carmen, femeia îndoliată și suferindă venită de curând la Paris de la Buenos Aires. Aceasta povestește cum au fost ridicate de poliție și ea, și Norma, interogate, torturate pentru a-și trăda soții, aproape mutilate sexual. Norma, adusă în celulă de la interogatoriu, îl zărește printre gratii pe soțul ei care, în același timp, este eliberat și se îndreaptă spre ieșire. Privirile se pare că li se intersectează, dar ea nu îl strigă, pentru a nu-l trăda, ci alege detenția, în urma căreia îi survine decesul. Reyes nu află de moartea Normei, iar Carmen ține să nu i se spună de către altcineva decât ea.
             Titlul articolului meu se naște din senzația subiectivă, acută, niciodată pe deplin justificată, că Béatrice Lecuyer este Norma însăși. Argumentele patinează, datele sunt asemănătoare, dar nu se suprapun întocmai (moartea soțului cu câteva luni în urmă corespunde oarecum cu momentul cheie al detenției și sosirea la Paris a lui Reyes, vârsta Normei și a Béatricei sunt aproximative, chipurile seamănă, dar nu izbitor - Norma din fotografie are ochii mai deschiși la culoare. Ceea ce le face să fie de aceeași esență este închiderea în suferință, rezerva, sobrietatea (Totul s-a schimbat când m-am îndrăgostit de el, apoi, o dată cu moartea lui, am redevenit un sloi, mărturisește Béatrice).             
            Aflând despre  noua prietenă a secretarului său, Reyes cere să o cunoască, sub  pretextul că are nevoie de un traducător de germană. Întrebările destul de insistente ale acestuia, dar și ale Béatricei, ambii dorind să știe dacă celălalt este căsătorit, cochetăria, necunoscută lui Charles, din ținuta femeii cu ocazia unei cine în trei, glasul nou, respectuos, dar mai cald și mai familiar decât de obicei al bărbatului, gesturile tensionate (Reyes îi pune, posesiv, mâna pe umăr, ea îl privește sfidător), respingerea categorică de către Béatrice a oricărei tentative de apropiere, pe care acesta, în mod neașteptat, o acceptă, trezesc în cititor nedumerire, iar pe mine m-au încurajat să speculez asupra posibilității ca și Norma, independent de soțul ei, să fi venit la Paris sub o identitate total schimbată. Totuși, acesta îi propune să îl însoțească într-o delegație la Frankfurt pentru câteva zile; refuzat ferm, o umilește pe Béatrice pentru faptul că își apără cu pioșenie virtutea. Lămurit asupra  iubirii dintre cei doi și, mai ales, aflând de la Carmen despre împrejurările morții Normei, Reyes se sinucide a doua zi - ziua izbucnirii Războiului Maldivelor, în care flota argentiniană este distrusă - sub pretextul orbirii iminente. Înaintea acestei decizii, Reyes le dăruiește tinerilor logodnici o figurină de jad, cumpărată cu mulți ani în urmă din Mexic, a zeului frumuseții, al primăverii și al florilor, zeu cu orbitele goale, căci pierduse perlele cu care fusese încrustat inițial. Béatrice o contemplă îngândurată, văzând, poate, în acest gest semnul acceptării lui Reyes de a o elibera pe Norma, de a-i îngădui să fie fericită cu altcineva. Dorința neașteptată a Béatricei de a ști unde este înmormântat Reyes vine în completarea ipotezei. Iubirea dintre Charles și Béatrice își găsește împlinirea, pe când sufletul eliberat de trup a lui Reyes îl poate întâlni, în cer, pe al Normei. Ambiguitatea se menține până la final, țesută prin fire invizibile ce leagă cele două povești, prin finețea observației gesturilor și a tăcerilor personajelor implicate.
            Norma este un nume surprinzător pentru o femeie sudamericană. Legătura se face automat cu „Norma” de Bellini, operă construită în jurul ideii de sacrificiu din iubire. Mai târziu, aflăm că ea avea rădăcini siciliene, ceea ce explica înfocare în iubire, într-un suflet de limpezimea cristalului, cum o descrie Carmen. Béatrice, la rândul său, este un nume celest, însemnând cea fericită, călăuza spre Paradis din „Divina Commedia”, poate nume ales de Norma în noua identitate.
            O Normă în exil, în acel exil infini din titlul romanului, care poartă cu demnitate  cicatricile trecutului, dar are puterea de a merge din nou spre lumină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu