Eu sunt Matei - Tudor Arghezi, „Flori de mucigai”

 Le-am scris cu unghia pe tencuială,
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate.
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. (...)

 

 

             Din anii de liceu, făcuți în deceniul opt, mi se imprimase convingerea, transmisă pe toată linia de către manuale și profesori, că Tudor Arghezi a fost nu doar un răzvrătit în ale religiei, ci de-a dreptul un ateu, care se lua de piept cu Dumnezeu cu scopul neclintit de  a-l doborî „din cer grămadă”. O „atentă” selecție a textelor, cu precădere a psalmilor, alături de anumite poezii din „Cântare omului”, o „analiză adecvată”, insinuată în manuale și în puținele cărți de comentarii, făcuse din Arghezi un promotor al ideologiei de partid numai bun de a ilustra trecerea de la omul vechi, habotnic, la omul nou, cu mintea eliberată de rătăcirile credinței. Comuniștii s-au ciocnit de Arghezi ca de o piatră tare: blamat și categorisit la „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” în anii 1947-1949, cu opera retrasă din librării și interzisă publicării, izolat la Mărțișor, a fost apoi „reabilitat” în 1952 de Gheorghiu-Dej, revalorificat și redirecționat spre servirea intereselor noii puteri, cu acceptarea de către poetul septuagenar, fără-ndoială. Arghezi este aniversat, premiat, devine membru al Academiei Române, primește premiul Herder în 1965.

            Țin minte că am studiat pe atunci poezia „Flori de mucigai” și nu am priceput mai nimic din ea. Mai ales, mă gândeam, cât de original, dar cam fără noimă, cam random, a evocat Arghezi niște jivine - un leu, un vultur și un taur - care veneau pe lângă niște evangheliști (ce or fi fost aceia?) spre a-i ajuta. Sunt foarte sinceră în ceea ce spun!...

            Bineînțeles că, în anii următori, pe la fine de secol XX, am decodificat semnificația imaginilor: fiecare dintre vietățile menționate devine, în creștinism, simbolul consacrat al câte unuia dintre evangheliști: leul - Sf. Evanghelist Marcu, vițelul/taurul - Sf. Evanghelist Luca, vulturul - Sf. Evanghelist Ioan. Sursa acestor simboluri se află în viziunile din Cartea Apocalipsei și are legătură cu aspecte specifice evangheliei fiecăruia. (Detalii: https://doxologia.ro/viata-bisericii/iconografie/care-sunt-simbolurile-sfintilor-evanghelisti-iconografie) Lucrul curios este, însă, că, potrivit parcă celebrei butade: Cei patru evangheliști erau trei: Luca și Matei, nu am mers mai departe cu întrebările, și anume de ce evocă Arghezi doar trei, și nu pe toți cei patru evangheliști. Cu cât întrebarea este mai simplă, cu atât pare mai lunecos răspunsul ei!

            Respectiva întrebare, o dată formulată, mi-a răsturnat perspectiva asupra  interpretării poeziei. Este cunoscut faptul că, la baza volumului „Flori de mucigai”, stă experiența întemnițării poetului la închisoarea Văcărești, de aceea a încerca identificarea unei alte ipostaze lirice nu pare necesară. Totuși: de ce Arghezi menționează atât de precis, cu nume și simboluri, pe cei trei evangheliști? De ce nu este menționat și Matei? Răspunsul mi-a apărut dintr-o dată de o evidență de necontestat: pentru că vocea lirică își asumă identitatea celui de-al patrulea evanghelist, a lui Matei, într-un mod asemănător cu cel din lirica măștilor.  Astfel, omul întemnițat din poezie nu este doar o ființă încarcerată, ajunsă într-o situație fără ieșire, ci el își asumă ipostaza simbolică a lui Matei, vameșul, păcătosul, al cărui simbol este chiar chipul omenesc (omul sau îngerul). Matei este cel care, auzind chemarea: Vino după mine! a lui Iisus, s-a ridicat de la vamă și, lăsând toate ale sale, l-a urmat pe Hristos. El l-a invitat pe Iisus la un ospăț în casa lui, unde acesta a stat la masă cu vameșii și păcătoșii, iar, la reproșurile fariseilor, le-a răspuns: n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Matei este un păcătos convertit și, ca în cazul celor mai mulți dintre convertiți,  credința lui este excesivă și frământată de îndoieli. Simbolul lui Matei, omul/îngerul, trimite cel mai bine la condiția de ființă telurică însetată de harul divin, așa cum este omul arghezian - om fragil, părăsit în credință, sau înger ce percepe sublimul divin în cele mai mărunte făpturi.  Întemnițat aici, pe pământ, omul din „Flori de mucigai” riscă să decadă în subuman, dacă nu va fi luminat de har. Conștient de neajutorarea sa, pierzând „unghia îngerească”, cu atât mai mult luptă spre a nu deveni fiară: „m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Asemenea evangheliștilor, cărora se spune că le-a fost insuflat textul scrierilor sfinte, omul arghezian din această poezie continuă să scrie, așteptând, în speranță și în deznădejde,  coborârea harului ce va produce opera. Aparținând modernismului, ipostaza eu = Matei nu trebuie luată în absolut, ci doar ca un mijloc de realizare a ambiguității, lărgindu-se astfel sfera semnificațiilor lirice.