În ciuda titlului cu rezonanțe superficiale, „Micuța Bijou” este o carte subtilă, profundă, vibrantă, despre consecințele unei identități fragile, inconsistent alcătuite, proiectate pe fundalul unui Paris necruțător în strălucirea sa.
Thérèse Carderes, o tânără de nouăsprezece ani, își recunoaște, întâmplător, într-o stație a metroului parizian, mama, despre care credea că murise demult. Ea o urmărește pe femeia cu mantou galben, ponosit, cândva elegant, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu aceasta în lungul interval, de 12 ani, de când dispăruse din viața ei. După cinci săptămâni și mai multe drumuri nocturne către cartierul și locuința sordidă a acesteia, constată că, dintr-o tânără dansatoare cu o viață dezordonată, boemă, ajunsese o bătrână ciudată, singură, închisă în sine și agresivă cu vecinii. Thérèse îi lasă portăresei bani pentru chiria neplătită, dar renunță să o întâlnească efectiv pe mama sa.
Substanța romanului o constituie rememorarea, nu lipsită de durere, a copilăriei „micuței Bijou”, numele „de scenă” dat fetiței de către mama sa, pentru a-și împodobi falsa strălucire de artistă. Soma Carderes pe actul de identitate, cunoscută în diferite etape și sub nume ca Suzanne, Sonia, Nemțoaica, sau chiar Contesa Soma O'Dauye, mama Thérèsei, venită de mică la Paris pentru a studia dansul clasic, eșuează, în urma unui accident la glezne, într-o carieră de starletă de cabaret, cu tentative de a deveni actriță de cinema, într-o viață în care se găsește nevoită să trăiască din expediente, ori sub „protecția” unor figuri masculine pasagere, relații pe care fiica sa nu le poate înțelege. Confecționându-și o identitate mereu schimbătoare, în care minciunile se înlănțuie la nesfârșit, viața celor două, mamă și fiică, are numeroase urcușuri și coborâșuri. Legătura lor ia un sfârșit brutal, când Thérèse se trezește expediată singură, cu trenul, doar cu o etichetă cu numele ei atârnată de gât, de la Gara Austerlitz, la Fossombronne-la-Foret, la țară. I se spune că mama sa trebuise să plece de urgență în Maroc. Fiica trăiește cu convingerea că mama ei era bolnavă și că a murit acolo.
În planul prezentului, Thérèse reușește să închirieze apartamentul în care se născuse, pe când clădirea era hotel, și în care locuise, o vreme, cu mama sa. Îi rămăsese de la aceasta numai o agendă cu telefoane care nu mai erau valabile și un tablou din anii „de glorie”: „rochia largă de tul a mamei mele, strânsă pe talie, corsajul de catifea foarte ajustat şi voalul care, în lumina aceea albă, îi dădea aerul unei zâne false. Şi eu, în rochia mea, nu eram nimic altceva decât un fals copil minune, un biet animal de circ”. Amintirile se succed, trecutul reînvie tot mai dureros, în alternanță cu prezentul. Fata nu știe cine îi este tatăl, mama nu îi spune. Bănuiește că ar putea fi un bărbat care o scoate din când în când la masă sau la plimbare, căruia îi spune „unchiul”. Alte imagini sunt cele de la școala cu internat Saint André, cu zilele, nu puține, când mama nu răspunde la sonerie, iar fetița trebuie să telefoneze din barul de peste drum, ori acelea cu câinele, acceptat cu greu, care dispare, „pierdut”, pe când mama avea un bucătar chinez.
Thérèse nu-și poate găsi un punct fix, viața ei nu se împlinește. Fără studii superioare, lucrează ca simplă vânzătoare sau în alte slujbe modeste. În căutările ei, o ajută Moreau-Badmaev, un traducător din limbi orientale al unor emisiuni de radio nocturne.
Trauma Thérèsei se adâncește atunci când își găsește o slujbă temporară, aceea de a avea grijă, trei ore pe zi, de fetița unor oameni bogați, dar dubioși, familia Valladier. Locuința lor lasă impresia de provizorat, au doar un divan și un fotoliu în salon, nu există nici tablouri, nici alte obiecte personale. D-l Valladier vorbește mereu la telefon într-o limbă ciudată. Camera fetiței nu pare de copil, este prea mare. Totul - și numele, și purtările lor - lasă impresia de fals. Locuiseră la un hotel și urma să se mute în scurt timp. Adulții nu îi spun niciodată pe nume fetiței și nu par a ști să aibă grijă de ea. O trimit să se plimbe noaptea, iar când Thérèse o aduce pe micuță, se întâmplă să nu fie nimeni acasă. Nici acesteia nu îi este îngăduit să aibă un câine. Destinul Thérèsei se oglindește în al acestei alte „Micuțe Bijou”. Într-o zi, pe neanunțate, ea găsește casa Valladier abandonată, sigilată.
Tânăra simte că toate aceste lacune i-au marcat existența și i-au blocat evoluția: „rămăsesem aceeaşi, ca şi cum Micuţa Bijou ar fi fost conservată, intactă, într-un gheţar.” După o tentativă de sinucidere, Thérèse Carderes înțelege că trebuie să o uite pe Micuța Bijou, pentru a lua viața de la zero.
Ceea ce rămâne în urma lecturii este tristețea pentru destinele măcinate în malaxorul Parisului, în special cele ale copiilor, victime ale goanei după o viață strălucitoare, de fațadă, în spatele căreia se ascund abandonul, neglijența, minciuna, înstrăinarea; dar, în ultimă instanță, și optimismul, care face ca toate aceste victime, adulți și copii, să aibă puterea de a se metamorfoza întruna pentru a supraviețui și pentru a o lua mereu de la capăt.
Patrick Modiano este un răscolitor al trecutului, comparat, uneori, cu Marcel Proust, dar scopul său estetic nu este imortalizarea unor momente ideale, ci acela de pătundere asumată în labirintul memoriei, pentru înlăturarea zonelor obscure și aflarea drumului către lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu