Alessandro Baricco „Mătase”

        Am citit, de fapt, două cărți de Alessandro Barrico: „O poveste” (Questa storia), pe care am citit-o în volum, și „Mătase” (Seta) căutată,  în mod firesc, imediat după aceea, ca fiind scrierea care i-a adus autorului celebritatea, în format pdf.

            Prima dintre ele, „O poveste”, m-a făcut să descopăr, cu încântare, că povestirea, ca formulă narativă, funcționează încă foarte bine în secolul al XXI-lea, căci a fi sedus, prin evocarea unor timpuri eroice în felul lor, este încă o nevoie a lectorului de azi. În esența ei, cartea se compune în jurul ideii că unora le este dat să viseze, iar altora - să transpună visul în realitate, chiar atunci când este inutil și prea târziu, și că acel lucru care face ordine în haos este iubirea, în orice formă a ei.

          În text se țes mai multe voci narative, distincte și excelent conduse: Libero Parri, fascinat de legendarele curse de automobile din anii '20, vinde vacile și înființează un garaj, în asociere cu un conte, iar fiul său, Ultimo, preia, din toate evenimentele, visul de a construi o șosea, de fapt un circuit pentru curse de mașini, pe care nu-l va realiza niciodată.  Același Ultimo trăiește pe viu infernul războiului în înfrângerea de la Caporeto, alături de un căpitan ce se salvează printr-o atitudine plină de onoare, dar este împușcat, din eroare, ca dezertor, și un soldat care se dedă la jafuri, ascunde o comoară, sfârșind în pușcărie. În partea a doua, Elizaveta, descendentă a unei familii princiare ruse, străbate America împreună cu șoferul Ultimo Parri, ca angajată a unei companii care vinde piane și oferă lecții gratuite clienților. Ea scrie un jurnal în care povestește - real sau nu - obsesia ei de a distruge moral familiile prin intrigi pline de viciu. Între cei doi nu este o apropiere reală, dar fiecare va pune o amprentă de neșters în viața celuilalt. Spre finalul vieții, Elizaveta pune în practică visul lui Ultimo, construind circuitul visat de acesta.

            „Mătase” este, într-adevăr, o capodoperă în arta povestirii, cu subtilități simfonice, al căror ecou te urmărește mult timp după lectură. Cu o formulă clasică, în care ordinea „logică și cronologică” este prefect respectată, vocea narativă unică spune o poveste despre nostalgia iubirii de dincolo de realitatea comună, care, odată întrezărită, nu se mai poate uita; și despre oglindirile celor două lumi, accesibilă și inaccesibilă, fiecare cu iubirile ei, care, pentru cel ce trăiește destul ca să înțeleagă, sunt, în esența lor, același mare miracol.

             Pe de o parte, este lumea europeană, a manufacturilor de mătase din Franța secolului al XIX-lea, o lume practică, în care producerea mătăsii înseamnă bani, pe de altă parte, la cealaltă margine a pământului, lumea inabordabilă a Extremului Orient, mai precis a Japoniei, producătoare a celei mai fine mătăsi din lume, care nu accepta nicio intruziune a vreunui străin pe teritoriul său.

            Când o molimă distruge viermii de mătase, Hervé Joncour, fost militar, căsătorit cu Helene, cea cu o voce minunată, este trimis în Japonia pentru a cumpăra ouă ale acestor prețioase insecte. După un drum anevoios, parcurs cu tenacitate, (mi-a amintit de călătoria în China a lui Nicolae Milescu, cu câteva secole înainte), sosește, după trei luni, la destinație. Cu multe precauții (legat la ochi), ajunge la curtea seniorului Hara Key, care va fi de acord să îi înlesnească tranzacția. Hervé este atins de aripa unei iubiri eterne când o vede pe favorita acestuia, o tânără cu față de copilă, ai cărei ochi nu aveau tăietura asiatică, lucru inexpilcabil, căci nicio femeie din afara țării nu pătrunsese în Japonia vreodată. Aceasta va rămâne mută mereu pentru el, dar va găsi o cale de comunicare pentru o iubire de dincolo de realitate. De patru ori face Hervé acest drum, de trei ori ca trimis al orașului Lavilledieu, iar a patra oară din proprie voință.

            Rămâne de neuitat imaginea unei imense voliere cu păsări minunate, cărora li se dă drumul la venirea lui, în semn de mare bucurie. Descifrarea unei scrisori în japoneză, primite de tânărul călător, va aduce răsturnări de situație, care vor face și mai subtile legăturile dintre cele două lumi și dintre cele două iubiri.

            Autorul evită atât capcanele senzualismului (sugerat de titlu), cât și ale exotismului, preferând un stil limpede, bine temperat. Totuși, tehnici muzicale ca refenul, contrapunctul trădează formația de critic muzical a lui Alessandro Baricco, adâncind misterul poveștii.  Mi s-a părut un pariu literar reîntoarcerea la narațiunea fără artificii (aparent, desigur), câștigat, fără doar și poate, de scriitorul turinez. Astfel că proza scurtă italiană așază încă un nume important alături de Dino Buzzati si Italo Calvino.