29 decembrie 2015

„Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry - O lecţie de iubire (Fragmente de lectură)

autorul desenului: cutiaculitere

      Micul prinţ era de acum palid de mânie.
      - De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănâncă totuşi florile. (...)Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decât pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?
      El roşi, apoi continuă:
      - Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decât într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit când le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva...”     
      Dar dacă oaia mănâncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
       Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plâns. Venise noaptea. (…)

       Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rând de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curând să crească şi începu să pregătească o floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea. Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una câte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.
Şi tocmai ea, care muncise cu atâta precizie, zise căscând:
       - Ah! De-abia mă scol.… Pardon.… Sunt încă răvăşită...
       Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpâni admiraţia:
       - Ce frumoasă eşti!
       - Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea… Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele.…
       Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atât de emoţionantă!
       - Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea bunătatea să vă gândiţi la mine.
       Şi micul prinţ, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.
       Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:
       - Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!
       - Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu mănâncă plante.
       - Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.
       - Iartă-mă.
       - Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii de aer. Nu aveţi un paravan? Oroare de curenţi de aer... nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată...
       - Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu...
       Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămânţă. Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atât de naivă, tuşi de două-trei ori, sperând să îl pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:
       - Cum e cu paravanul ăla?...
       - Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!
       Atunci ea începu din nou să tuşească pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.
       Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanţă şi devenise foarte nefericit. Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atât, ar fi trebuit să mă emoţioneze.
       Îmi mai mărturisi:
       - Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tânăr ca să ştiu să iubesc.