22 decembrie 2015

La București nu e ca la Viena!...

An de an, ca foarte mulți români de altfel, urmăresc la TV, pe 1 ianuarie, concertul de Anul Nou de la Viena, fascinant prin calitatea muzicii și a invitaților, eveniment la care e aproape imposibil de ajuns vreodată (spun „aproape”, deoarece am aflat că există o loterie a biletelor pentru puținele locuri destinate publicului obișnuit).
Fiind deci o chestie absolut himerică posibilitatea de a ajunge cândva la acel concert, anul acesta am sperat să mă pot bucura de ceva din atmosfera vieneză mergând la concertul „Christmas in Vienna” susținut de Strauss Festival Orchestra pe 19 decembrie, la Sala Palatului din București. Și a fost ca la București.
În primul rând, pe imensa scenă a Sălii Palatului, potrivită pentru spectacole de mare anvergură, cu decoruri și distribuții bogate, am văzut, când am intrat, doar câteva scaune și stative adunate în centru, pe un fel de plastic negru ce acoperea o arie de cam o treime din scenă. Un panou drapat în catifea roșie, de nici doi metri înălțime, susținea cu greu două ecrane pe care scria cu roșu pe alb mare de-ți scotea ochii ARTĂ CONTRA DROG. În lateral se aflau două afișe pe care scria de asemenea ARTĂ CONTRA DROG. Sala plină, lume și mai bună și mai de toată mâna, ca la orice eveniment din preajma sărbătorilor. După cele trei gonguri de rigoare, așteptam cu drag muzica. Plasă! O domnișoară în rochie cu sclipici a vorbit interminabil, a citit biografiile și premiile și tot ce făcuseră dirijorul și soprana, a descris fără sens muzica pe care aveam s-o ascultăm. Ne-a lămurit cât de merituoasă este primăria sectorului x că organizează acest eveniment de excepție și ce bine a colaborat cu nu știu ce societate Dracula, sau Dracula ăștia organizaseră și primăria x își dăduse mâna cu ei, într-un parteneriat contra drogurilor. Am mai fost sfătuiți să le vorbim tinerilor despre ce rău e să se drogheze, mai bine să meargă la concerte și să citească o carte etc. Stați că n-a fost tot. Când să zici că, gata, acum începe muzica, iată apare pe scenă Constantin Bălăceanu-Stolnici în baston (tot respectul pentru acest venerabil om de cultură), care a înmânat o grămadă de premii cui cu gândul nu gândești: de la televiziuni și radio, la primarul x, la inspectorul școlar y etc. etc. Eram deja sătulă de eveniment. Oamenii, orientați de felul lor, își scoseseră telefoanele mobile și își verificau mailul, se uitau ce mai e nou pe Facebook, ori chiar își sunau cunoștințele.
Într-un târziu, concertul a început  și după vreo jumătate de oră s-a și luat pauză. Muzica bună, nimic de zis, dar toată prima parte parcă nu se lega ceva. În primul rând (am mai zis, știu), întreaga orchestră cuprindea nici mai mult nici mai puțin decât 24 de membri, 25 cu dirijorul și 26 cu soprana. Rezultă din afiș acest număr? Nu! Se zăresc cel puțin 35 de persoane, cu harpă și alte instrumente. Vreo zece viori, viole și alte coarde, două violoncele, trei suflători, unul la tobe și încă vreo câțiva. Doi români.  După pauză, lucrurile și-au mai intrat în normal. Cei 26 au cântat minunat, parcă fiecare vals era o poveste, nu erau foarte cunoscute, dar te prindeau în vraja lor. Soprana Monika Mosser are o voce superbă, a cântat vreo 6  arii din opere și operete, apărând în costume specifice pentru fiecare moment.  Cu bisuri cu tot, spectacolul a durat cam o oră și jumătate.  
AAAAHHHH ERA SĂ UIT!!! Înainte de concertul propriu-zis, a mai cântat în deschidere și o domnișoară elevă un „Ave Maria” cu o voce tremurândă și monotonă, acompaniată de un nene la o orgă mică electronică, așezat mai acaná pe un scăunel cu orguța lui, ca la... nu am cuvinte!
Ideea e că e păcat să înșeli așteptările spectatorilor și să le oferi o chestie pentru care nu i-ai pregătit. E drept că biletele nu au fost foarte scumpe, dar când mergi la un concert vrei să asculți muzică, nu să-i vezi pe organizatori gratulându-se și să primești lecții. Așa că, din păcate, anul ăsta la București nu a fost deloc ca la Viena. A fost o șușă, ca multe altele pe-aici pe plaiul Dâmboviței, păcat că vienezii s-au băgat în așa ceva.