7 decembrie 2015

Kazuo Ishiguro - Rămăşiţele zilei

Romanul ce reprezintă, în esenţă, povestea unui majordom a apărut în Anglia, în 1989, fiind recompensat cu Booker Prize în acelaşi an şi ecranizat în 1993 de James Ivory sub acelaşi titlu, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson în rolurile principale.

Aşa cum în cunoscutele Scrisori persane Montesquieu atribuie în mod fictiv unor străini rolul de a observa, cu ochi proaspăt, esenţa vieţii franceze, de data asta este pe bune: Kazuo Ishiguro, japonez prin naştere, mutat în Anglia la vârsta de 6 ani, se încumetă să scrie despre instituţia majordomului, una dintre axele cele mai puternice ale societăţii engleze, şi reuşeşte să o facă cu subtilitate şi savoare.

Ideea de majordom este puternic clişeizată: personaj în genere secundar, discreţia întruchipată, fidelitatea absolută, distincţie mai ceva ca a stapânului, morgă în orice împrejurare, clătinată doar din când în când, în romanele proaste,de acel The butler did it, neconfirmat, de fapt, niciodată. Pentru că majordomul este deasupra oricăror bănuieli, un personaj schematic, plat, constant cu sine însuşi. Mai nou, seriale BBC de tip Stăpâni şi servitori sau Downton Abbey caută să facă din lumea de la subsolul conacelor englezeşti o galerie mai complexă şi să umanizeze figura acestui respectabil şef al personalului.

Ce viziune propune Kazuo Ishiguro? Povestea banală a unui majordom, aflat spre sfârşitul carierei, care, la îndemnul stăpânului, îşi ia câteva zile libere şi face o călătorie cu maşina acestuia de la Darlington Hall  înspre West Country, la Weymouth, spre a o reîntâlni, după aproape douăzeci de ani, pe o fostă administratoră, domnişoara Kenton, actuală doamna Benn, în speranţa de a o convinge să îşi reia slujba la conac. Acţiunea este plasată după Al Doilea Război, într-o epocă de decădere a stilului aristrocratic englezesc, iar firul epic e presărat cu numeroase analepse. Mr. Stevens, eroul romanului, se confruntă cu unele dificultăţi de adaptare la noile timpuri, la noul stăpân, american, care nu înţelege rigorile vieţii tradiţionale englezeşti, şi cu altele cauzate de înaintarea în vârstă.

Dacă povestea ar miza pur şi simplu pe ceea ce am menţionat deja, reuşita cărţii ar fi greu de explicat. Chiar ceea ce citim printre rânduri, şi anume faptul că lordul Darlington a fost simpatizant nazist, apropiat al lui Ribbentrop, ori ce ni se spune de-a dreptul - Stevens a trebuit să-şi ascundă suferinţa şi să-şi facă datoria în salon, în timp ce tatăl său îşi dădea sufletul în odaia sa - nu ar susţine suficient succesul romanului. Nici măcar idila cu domnişoara Kenton, aşa cum reiese textual din paginile cărţii, nesărată în fond şi terminată în coadă de peşte.

Povestea este însă alta şi se cere decriptată. Ce avem noi aici? Un narator ce se vrea creditabil, dar nu prea este. Care ne spune o poveste cosmetizată, conform exigenţelor la care se supune orice majordom veritabil: discreţie totală, sacrificarea adevărului în scopul nobil al salvării aparenţelor cu orice preţ. Cui povesteşte? Cui se adresează confesiunea? Nouă, cititorilor, un public nedeterminat, necunoscut, eterogen. Ce-i veni unui majordom să sporovăiască despre lucruri personale aşa, cu oricine? Pentru a porni pe grila de interpretare pe care v-o propun, să observăm că, de la început, Stevens menţionează că a început să facă greşeli. Destul de mici, dar greşeli. Iar una este, deducem noi, această fisură în discreţia caracteristică slujbei. Problema care-l obsedează pe Stevens este aceea criteriilor dezbătute de majordomii de la Societatea Hayes pentru a stabili cea mai importantă calitate a unui majordom "mare", concluzia fiind că aceasta este demnitatea. Un majordom mare trebuie să-şi poarte demnitatea permanent, ca pe un costum, pe care nu are voie să îl scoată decât când este absolut singur, în intimitatea odăii sale. Deci naratorul poartă, în faţa noastră, haina impecabilă a demnităţii, care maschează şi distorsionează orice aspect nedemn.

Un fir important al cărţii este cel al poveştii romanţioase şi romanţate dintre domnişora Kenton şi Stevens. Toate conversaţiile rememorate de narator poartă amprenta relaţiei şef-subaltern. Reproşurile domnişoarei şi punerile la punct ale majordomului se învârt în jurul îndatoririlor slujbei. Un apus de soare privit de cei doi întâmplător într-o cameră de la etaj devine o amintire intensă, ceaşca de cacao băută seara în camera domnişoarei - un obicei şi un prilej de a discuta chestiuni organizatorice. Stevens este surprins de domnişoara Kenton citind un roman sentimental, aceasta îi face reproşuri, iar el se apără subliniind decenţa cărţii. El susţine că domnişoara Kenton îl urmăreşte prea îndeaproape şi că e uneori neglijentă în îndeplinirea îndatoririlor. La un moment dat, ea începe să se vadă cu un tânăr şi până la urmă pleacă de la conac cu lacrimi în ochi, în timp ce Stevens rămâne de neclintit în morga sa, dedicat total carierei de majordom "mare".
Întâlnirea dintre cei doi, după atâţia ani, e prozaică şi melancolică. Doamna Benn, care îi scrisese într-o scrisoare că în curând va fi singură din nou, susţine că a fost doar un episod, ca multe altele - plecase de câteva ori de acasă, dar se întorsese mereu  - şi că soţul ei este un om bun. Elementul care justifică reconsiderarea cărţii este îndemnul doamnei Benn ca Stevens să o viziteze pe fiica ei, Catherine, care trăia, căsătorită şi proaspătă mamă, în altă localitate. Ce sens avea ca Stevens să dorească să vadă copilul altui bărbat? Înţelegem astfel că, sub toate aparenţele bine cosmetizate sub pudra demnităţii şi decenţei absolute care ni se serveşte elegant pe tavă, există un clocot de viaţă şi de pasiune autentică, de dramatism, de slăbiciuni omeneşti şi de hotărâri dramatice. Titlul "Rămăşţele zilei" justifică această relectură, deoarece, în final, Steven îi dă dreptate unui necunoscut cu care vorbeşte pe chei: Seara e cea mai frumoasă parte a zilei. Ţi-ai terminat lucrul pe ziua de azi. Acum poţi să faci o pauză şi să te distrezi. Eu aşa privesc lucrurile. Întreabă pe cine vrei şi tot aşa o să-ţi răspundă. Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. El este dornic să se perfecţioneze, aşa cum îi cere noul stăpăn, în arta tachinării. Pe cine exersează Stevens? Pe noi, cititorii, desigur.

Mai englez decât englezii, mai catolic decât papa sau, pe româneşte, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, naratorul Stevens este unul mucalit, care ne duce cu preşul cu bună ştiinţă, un moş Nichifor Coţcariul, care parcă ne face cu ochiul: ne-am prins? sau nu? Seara e partea cea mai frumoasă a zilei. Şi cea care rămâne, la urma urmei: The remains of the Day.