11 aprilie 2016

Navigând printr-o ceașcă de ceai (Visul unui corăbier)


Printr-o ceașcă de ceai
navigai,
în golful de porțelan cel rotund,
fără val, fără prund,
spre îndepărtata coastă trandafirie -
epifanie
a
eternei rătăciri pe mare
a sufletului
făr-adăstare                                                                                  
ce știe
doar vorba-„nainte”
și care
ignoră anume
cuvântu-„înturnare”.

Silueta bărcii mele sculptate
cu infinită minuțiozitate
într-un bob de orez
(siamez)
gravează-n tăcere,
pe solzi ca de miere,
caligrame engrame
pe spinările a doi albaștri dragoni
unisoni,
două flame
înlănțuite-n,
ghirlande
ce-n veci se rotesc,
se gonesc,
se deșiră și pier,
efemer…
(hieroglife lichide ale deșertăciunii,
spun unii…)

În adâncul mării de ceai transparent,
în jurul surâsului tău imanent,
un negru leviatan cade lent,
se-nvârte greoi, năucit,
amăgit
de reflexia portretului tău,
desenat
pe fundul ceștii de ceai legănat,
verde-aromat.

Ochii tăi, buzele tale vii
se apropie de mine și
marea se-nfioară, se
aud valurile prăbușindu-se…
și nu pot ști
ce va fi
cu mine,
cu tine…

Hai să rămânem aici, nemișcați,
într-o stampă de mătase pictați
așteptând noaptea lângă pagodă,
în ritmuri de odă,
tu
odihnindu-te într-un leagăn
(de bambú),
iar eu
iscodind tot mereu
de mă iubești
sau nu,
așteptând
în barca mea de orez,
să aud,
să visez
din glasul tău nepătruns,
niciodată rostitul
răspuns….

Închide-l bine în coș sub gătej
lângă lămâie și zahărul bej
până la următorul,
(incertul) prilej
de a ne-ntâlni la o ceașcă de ceai,
cum speram, - cum  sperai -
într-un mic colț de rai,
într-un pavilion
de bonton
pe-un ponton
pe un țărm
din ținutul
nipon.