Printr-o
ceașcă de ceai
navigai,
în
golful de porțelan cel rotund,
fără
val, fără prund,
spre îndepărtata
coastă trandafirie -
epifanie
a
eternei
rătăciri pe mare
a sufletului
făr-adăstare
ce știe
făr-adăstare
ce știe
doar
vorba-„nainte”
și care
ignoră anume
cuvântu-„înturnare”.
Silueta bărcii mele sculptate
cu
infinită minuțiozitate
într-un
bob de orez
(siamez)
gravează-n
tăcere,
pe
solzi ca de miere,
caligrame engrame
pe spinările a doi albaștri dragoni
unisoni,
două flame
înlănțuite-n,
ghirlande
ce-n
veci se rotesc,
se gonesc,
se
deșiră și pier,
efemer…
(hieroglife lichide ale deșertăciunii,
spun
unii…)
În
adâncul mării de ceai transparent,
în
jurul surâsului tău imanent,
un
negru leviatan cade lent,
se-nvârte
greoi, năucit,
amăgit
de
reflexia portretului tău,
desenat
pe
fundul ceștii de ceai legănat,
verde-aromat.
Ochii
tăi, buzele tale vii
se
apropie de mine și
marea
se-nfioară, se
aud
valurile prăbușindu-se…
și nu pot
ști
ce va fi
cu
mine,
cu tine…
Hai să
rămânem aici, nemișcați,
într-o
stampă de mătase pictați
așteptând
noaptea lângă pagodă,
în ritmuri de odă,
tu
odihnindu-te
într-un leagăn
(de
bambú),
iar eu
iscodind
tot mereu
de mă
iubești
sau nu,
așteptând
în
barca mea de orez,
să aud,
să visez
din glasul tău nepătruns,
niciodată rostitul
răspuns….
Închide-l
bine în coș sub gătej
lângă
lămâie și zahărul bej
până la
următorul,
(incertul)
prilej
de a ne-ntâlni
la o ceașcă de ceai,
cum speram,
- cum sperai -
într-un
mic colț de rai,
într-un
pavilion
de
bonton
pe-un ponton
din
ținutul
nipon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu