Ceea ce m-a
determinat să cumpăr, acum ceva timp,
cartea Simetria de temut a scriitoarei
americane stabilite în Marea Britanie Tracy Chevlier nu a fost atât ecoul pe
care romanul Fata cu cercel de perlă l-a
stârnit în lumea literară, cât mai ales faptul că își propunea să fie o carte
despre William Blake, figură fascinantă a romantismului englez, poet vizionar,
aproape necunoscut în timpul vieții (mai mult ca gravor, ilustrator al Divinei Comedii), cu propensiuni mistice
și filozofice. Menționarea unei serii de
premii, cărora nu le-am acordat prea mare atenție inițial - și nu voi mai
repeta greșeala! - mi s-a părut o notă bună pentru alegerea acestui roman.
Poate că scrierile
lui Tracy Chevalier se pretează foarte bine pentru a sta la baza unor scenarii
de film, cum s-a și întâmplat cu deja amintitul roman, unde viziunea
regizorală, decorurile, costumele de epocă, șarmul unor actori consacrați sunt
o garanție a succesului, poate cititorii
obișnuiți cu seriile de bestselleruri pentru adolescenți continuă în mod firesc
lectura cu astfel de povești pe fundal istoric fără mari pretenții, poate că
sunt eu prea cusurgie și am avut așteptări prea mari, dar lectura acestei cărți
a fost pentru mine o dezamăgire, o spun sincer și asumat. Am făcut un efort
pentru a duce lectura până la capăt.
Acțiunea este
plasată în Londra sfârșitului de secol al XVIII-lea (din martie 1792 până în iulie
1793), perioadă istorică marcată de turbulențele antiregaliste din Franța
postrevoluționară, ce amenințau să se extindă și în Anglia. În centrul
romanului stau trei adolescenți: Jem (13 ani), sora lui, Maisie (15 ani), copii
ai unui dulgher din provincie, și
Maggie, o fată londoneză ce va servi drept călăuză celor doi frați prin
labirintul orașului. Cei trei își petrec vremea spionându-și vecinii, în
special pe domnul William Blake. Familia Kellaway, din care fac parte Jem și
Maisie, a venit la Londra la invitația unui conducător de circ, Phillip Ashley,
pentru a lucra la întreținerea decorurilor, astfel că o parte din subiect are
legătură cu acest mediu. În primele trei sferturi din roman nu se întâmplă mai
nimic, doar o rătăcire pe străzile Londrei; intriga este puerilă sau, mai bine zis, nu
prea există, doar spre final se întâmplă lucruri ce merită a fi luate în seamă.
Senzația este că, în acest ultim sfert, autoarea s-a trezit din letargie și
și-a regăsit un strop de vigoare epică, sau chiar că finalul este scris de o
altă mână, fiind destul de izbutit față de restul.
Vârsta personajelor
nu lasă loc unei dezvoltări mai ample a subiectului, oricum psihologia vârstei
este surprinsă cu stângăcie; adolescenții vorbesc și se poartă ca unii din
zilele noastre, nu de pe atunci. Nu este valorificată diferența dintre
mentalitatea de epocă și cea de astăzi. Dintre personaje, singura mai bine conturată este Maggie, o fată destul de vulgară, dintr-o
familie ce își petrece timpul mai mult la cârciumă și căreia nu-i pasă de ea,
dar îndrăzneață și curioasă față de tot ce o înconjoară. Ea se apropie de
familia Blake, astfel încât cei trei copii reușesc să vadă cărțile pe care le tipărește
misteriosul personaj (însă doar Jem știe să citească). Jem și Maisie sunt lipsiți
de contur și de vreo profunzime.
Reconstituirea tabloului
de epocă, lucru pentru care autoarea a primit unele aprecieri, este minimală,
în afara unor cârciumi, a câtorva prostituate și a unor denumiri de cartiere nu
percepem nimic din atmosfera acelor timpuri. Circul este o soluție facilă de a
scăpa de efortul reconstituirii peisajului londonez, fiind un mediu atemporal. Nici măcar aici nu sunt
descrise prea concret aspectele inedite ale acestei lumi, ci sunt doar
menționate numerele de circ. Ceva mai multă culoare de epocă se simte tot în
ultima parte, când aflăm mai multe despre îndeletnicirea femeilor de a lucra nasturi
sau, din când în când, despre munca de realizare a scaunelor în atelierul
tatălui lui Jem. Deci, documentarea mi
se pare insuficientă și prea puțin valorificată.
Însă ceea ce de-a dreptul m-a
deranjat a fost felul cum a fost speculată figura lui William Blake în roman:
primul lucru cu care cititorul ia contact în legătură cu acest personaj sunt fesele
sale și ale doamnei Blake, în chioșcul din grădină! Copiii trag cu ochiul și
chicotesc la vederea partidei de amor a celor doi. Îmi aduc aminte de Eminescu,
care se îngrozea de ceea ce bănuia că va
reține posteritatea din biografia unui creator de geniu (Scrisoarea I)... Nu există, vai,
ilustrare mai limpede... Din figura lui Blake mai aflăm că purta un fes roșu,
semn al simpatizanților revoluției și că era o apariție ce trezea respect, dar
și suspiciuni. Îi plăcea să le pună
întrebări copiilor despre simetria contrariilor, dar cei trei, cu prea puțină
școală sau deloc, cu greu înțelegeau câte ceva din jocul acesta subtil, ca și
din cântecele din cele două cărți, Cartea
inocenței și Cartea experienței, din
care se citează sporadic câteva strofe. Cititorul nu rămâne cu nimic din esența
scrierilor și a gândirii acestui mare poet. Titlul volumului, în limba
română, Simetria de temut, în
original Burning Bright, este o
alegere neinspirată a traducătoarelor, fiind prea abstract față de cel
original, și nu rezultă suficient că ar fi un fragment de vers dintr-o celebră
poezie din Cântecele inocenței, Tigrul, din care citez în engleză strofa
în cauză, pentru a-i păstra intactă magia: Tyger Tyger,
burning bright, / In the forests of the night; /What immortal hand or
eye,/ Could frame thy fearful symmetry? Traducerea este în tot romanul cam
poticnită, poate are și ea o „contribuție” la lipsa de culoare a scriiturii.
Revin
la premiile pe care le-a primit cartea: ele sunt premii ale cititorilor unor
publicații (Times, People, Elle), sau ale unor librării (lanțul Barnes & Noble), care le-au apreciat în funcție de numărul de exemplare vândute, nu premii ale
criticii; a mai obținut un premiu Goodreads
(o platformă unde cititorii sunt cei care fac aprecieri asupra lecturilor).
Desigur, cititorii au un cuvânt important de spus, dar nu orice carte cu succes
la publicul larg este și o carte de valoare.
Închei afirmând că a recurge la o rețetă literară în care să te
folosești de figuri ale unor personalități culturale, tratându-le cu superficialitate
sau cu o evidentă lipsă de înțelegere a creației acestora, ori, mai rău, trimițând,
tendențios, în derizoriu respectiva figură, mi se pare o practică literară
neonestă în goana după succes și voi scrie despre aceasta de câte ori este
cazul, pentru a-mi susține punctul de vedere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu