Prințul și portretul (micropovestire)

               Prințul unei insule mici dintr-o mare albastră ducea o viață tare fericită într-un turn din fildeș, printre hărți vechi și cărți încifrate, ziua citind câte-n lună și în stele, iar noaptea cercetând, printr-un ochean, tainele cerului.

                Nimeni nu-i  tulbura liniștea, nici însuși regele, prea mândru de învățătura fiului său, ca să-l mai supere cu treburile țării. Din piața cea mare suiau uneori până la el zvonuri de sărbătoare, ciorovăiala negustorilor ori zăngănitul armelor, dar prințul zâmbea, căci oamenii erau cât niște furnici, căruțele cât niște cojițe de alună, iar corăbiile din port cât niște jumătăți de nuci de cocos, uitate într-un lighean cu apă.

                Un singur tovarăș avea prințul, unul înaripat și semeț în zborul său, un albatros ce dădea roate lin turnului singuratic în diminețile limpezi când prințul ieșea în micul balcon să privească marea de turcoază, acolo unde se învecina cu flamura nesfârșită a cerului. Prințul îl îndrăgea și îi pregătea, pe un talger, fructe și midii pe care albatrosul le ciugulea cu încântare. Se întâmpla, uneori, ca pasărea să lipsească vreo câteva zile, iar, la întoarcerea ei, prințul găsea pe talger câte un mic dar adus, de bună seamă, de prin depărtările pe unde aceasta colindase.

                O dată, prințul fu cuprins de întristare, căci trecuseră mai multe zile ca niciodată de când albatrosul nu se mai arătase. Îl așteptă o lună întreagă, apoi încă o săptămână și încă o zi. Și, tocmai când începuse a pierde orice speranță,  îi zări la orizont silueta binecunoscută, vâslind cu osteneală din aripi. Ajuns în turn, albatrosul  își strânse aripile zdrențuite și-și înclină capul în fața tânărul prinț, care se și grăbise să-i aducă cele mai alese bucate. Abătut, albatrosul nu se atinse de nimic, dar lăsă să-i scape din cioc, pe marginea talgerului, un mic obiect strălucitor. Scoase apoi un țipăt sfâșietor și își luă zborul îndărăt, iar prințul înțelese că n-avea să-l mai întâlnească vreodată.

                În talger, găsi un medalion, care conținea portretul pictat cu luare-aminte al unei fete de o frumusețe atât de aleasă, încât părea ruptă din altă lume. Un fior necunoscut străbătu pe dată inima prințului și un dor fără leac i se cuibări în suflet. Cine să fie acea făptură fără asemănare? Unde pe lume ar putea-o afla? Din ce depărtări nestrăbătute de ființă omenească adusese albatrosul portretul fetei? O fericire scânteietoare îl  învălui pe tânărul prinț, căci, de câte ori privea portretul, fata părea că îi zâmbește , iar viața i se arăta plină de promisiuni.  Într-o noapte, avu un vis minunat: se făcea că pornise cu o corabie mare spre pleiada de insule bănuite a se afla dincolo de cele șapte zări și că, undeva, într-una din aceste insule, îl aștepta fata din portret. Trezindu-se, prințul se apucă, plin de avânt, să traseze  planul unei corăbii nemaivăzute, în stare să-l ducă până la capătul lumii, dacă era nevoie, pentru a-și împlini visul.  Chemă la el pe cei mai pricepuți meșteri și le dădu poruncă să înceapă construirea minunatei corăbii, iar aceștia, molipsiți de entuziasmul său, se apucară îndată de lucru.

                Dar, la scurt timp, regele muri și prințul fu încoronat în locul său. El trebui să coboare în mijlocul poporului, iar acum oamenii nu mai erau pentru el niște furnici, ci bărbați, femei și copii, căruțele nu mai erau cojițe de alune, ci purtătoare ale holdelor muncite din greu, corăbiile nu mai erau jumătăți de cocos uitate într-un lighean, ci uriașe alcătuiri de lemn ce cărau în pântece mărfuri de preț, iar pe punte tunuri de apărare. Zvonurile se preschimbau în cuvinte, sfatul țării zumzăia de replici ascuțite ca niște săbii, săracii adunați în piață își împleteau vocile pentru a cere dreptate și, oriîncotro își îndrepta privirea, întâlnea chipuri ce îl priveau cu deznădejde și speranță.

                Prințul hotărî să închidă pentru un timp turnul, până când se va obișnui cu noua stare. Lăsă acolo cărțile, hărțile și ocheanele. Doar portretul frumoasei  îl vârî în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, ca pe lucrul cel mai de preț de care nu voia să se despartă nicio clipă. Se simțea cuprins de îndoieli și se temea că nu va ști ce are de făcut.

                Își aminti, dintr-odată, tot ceea ce învățase din vechea carte, transmisă din tată-n fiu, despre îndatoririle unui bun suveran și înțelese că tatăl său, îmbătrânind, nu mai putuse conduce țara cu toate puterile, hotarele slăbiseră, iar între ele se înstăpânise haosul. Cu voință neclintită în braț și în minte, se înhămă la treabă: reorganiză armata, justiția, comerțul, astfel încât, treptat, țara se liniști și căpătă încredere în noul cap încoronat. Zilele și le dedica în întregime faptelor, iar nopțile - viselor de fericire alături de aleasa lui. Erau atâtea de făcut în mica insulă! În fiece zi, planuri îndrăznețe prindeau viață la porunca sa, doar planul marii corăbii fu lăsat de la o vreme deoparte, iar călătoria spre cele șapte zări amânată pentru o dată necunoscută.  Într-o seară, la culcare, consată cu supărare că medalionul se pierduse, dar, prea ostenit de munca de peste zi, hotărî să-l caute altădată.

                Țara înflori și noul rege era mulțumit de roadele străduințelor lui, căci respectase întocmai cele scrise în carte. Numai că, scria acolo, negru pe alb, un rege adevărat trebuie să se căsătorească și să aibă fii, urmași ai tronului, care să-i ducă mai departe moștenirea. Ca soție legiuită i-a fost aleasă sora regelui insulei învecinate, ca fiind cea mai potrivită rangului său. Zis și făcut. Regina se dovedi o soție bună, destoinică și credincioasă. Avură copii și trăiră cu demnitate o viață dreaptă, dedicată slujirii celorlalți.             
                Anii trecură în zbor, iar regele încărunți.  El nu-și mai aminti nicicând de turnul de fildeș, de portretul de mult pierdut, de marea corabie și călătoria spre cele șapte zări și nici de stelele pe care le cerceta cândva, prin ochean, în fiecare noapte.