28 iunie 2017

Insula pierdută (micropovestire)


Acesta era unul dintre cele mai bine păzite secrete, pe care mamele îl șopteau în taină la urechea fiicelor în ajunul nunții, sau li-l dezvăluiau tocmai pe patul de moarte:

Draga mea, când simți că nu mai poți  îndura asprimile vieții, strânge bine pleoapele și, rostind cuvintele acestea fermecate, ți se va deschide al treilea ochi. Te vei trezi pe malul unui râu foarte mare. În mijlocul valurilor vei zări o insulă, ascunsă printre fâșii de ceață. Vei găsi o barcă legată la mal. Vâslind din răsputeri, ore-n șir, vei ajunge la un țărm aspru și neguros. Acolo, între spini și sălcii despletite, vin, dintotdeauna, femeile, să-și descătușeze șuvoiul lacrimilor, să-și jelească visele pierdute, să-și plângă dezamăgirile, să geamă din cauza umilințelor, să țipe de arsura rănilor, să urle ca lupoaicele rănite din cauza trădărilor și a lipsei de iubire; vei face întocmai ca ele, vei plânge amarnic și-ți vei smulge părul de durere, iar cu mâna îți vei sfâșia veșmântul;  vei lăsa toate acolo, apoi, cu grijă, te vei sui iar în barcă, fără a privi înapoi și fără a mai scoate vreun cuvânt. În zori, vei rosti iarăși vorbele de taină și te vei trezi din nou acasă, cu sufletul ușurat, capabilă să duci la capăt sarcinile noii zile, luminoasă și cu zâmbetul pe buze.

Eu, una, n-am aflat cuvintele fermecate, am auzit numai legenda. Se mai zice, însă, că insula, sub greutatea atâtor dureri, s-ar fi scufundat în adâncul râului, iar secretul s-a pierdut pentru totdeauna. De aceea, de-atunci și până astăzi, femeile poartă cu ele, pe umeri, întreaga  povară a vieții.