Henri-Pierre Roché - „Jules și Jim”

François Truffaut, Jules et Jim - 1962

          Cum ați scrie despre tinerețe și iubire dacă v-ați afla cu doar câțiva ani înaintea morții? Ce adevăr ați vrea să revelați cititorilor, dacă v-ați apuca de scris la 74 de ani? Ce rămâne la sfârșit și pentru ce merită să trăiești cu adevărat?

          Acesta este cazul lui Henri Pierre Roché (1879-1959), scriitorul francez cunoscut mai ales prin  romanul Jules și Jim (1953), propulsat în atenția publicului și datorită întâlnirii fericite cu regizorul François Truffaut, care a realizat, în 1962, un celebru film același titlu, pornind de la acest roman.  În Jules și Jim, Roché scrie o poveste despre tinerețea din anii premergători primului război  și din anii ce au urmat. Și o face cu atâta prospețime, cu atâta sinceritate și lumină, cum numai prin pânza anilor experiența se poate decanta. Unii au spus că este un roman semi-autobiografic, în care ar valorifica experiența sa în mediul artistic al avangardei pariziene, dar există multă idealizare și multă nostalgie în paginile cărții, astfel încât sursa este, până la urmă, mai puțin importantă.

          Și întreb iar, dacă ați fi doi tineri, doi prieteni cu firi complementare ca paginile aceleiași file, aflați în Parisul primelor decenii ale secolului al XX-lea, ce fel de viață ați alege? Și dacă nu ați fi lipsiți de mijloace și ați fi, ca toți tinerii, însetați de viață, de libertate și de iubire? Și dacă Parisul ar reprezenta orașul-miraj, al studiului, dar și al boemei, un vârf de lance pentru artiști, dar și orașul rătăcirilor și al dezabuzării? Și dacă? Și dacă?...

          Jules și Jim, eroii cărții, sunt un astfel de duo; asemănători în franchețe, diferiți în esență. Mic și rotofei, sensibil și talentat, Jules vine din Europa centrală (pe parcurs se sugerează că ar fi evreu din Germania), cu dorința de a deveni scriitor; el întruchipează spiritul contemplativ, romantic; Jim cel zvelt este francez, rațional, îndrăzneț, om al acțiunii, mai puțin înclinat spre reflecție. Cei doi se cunosc în 1907, când Jules sosește la Paris, iar Jim devine inițiatorul său în tainele orașului. Pe cei doi prieteni îi apropie gustul pentru literatură, plăcerea de a frecventa cafenelele Parisului și mediile artistice, dar și dorința de a se îndrăgosti și de a avea experiențe prin care să cunoască femeia ca miracol. 

          Ei vin în poveste cu un mic bagaj, al lui Jim de relații consumate superficial, cu femei ușoare, iar al lui Jules cu relații platonice și cu o logodnă eșuată. Jules îl cheamă pe Jim în Germania, unde  îi face cunoștință cu trei tinere femei, trei tipuri diferite de frumusețe - imaginea mitologică a celor trei grații, la trei vârste ale iubirii: Lina cea copilăroasă, încă nedefinită ca femeie, Lucie cea perfectă, castă - idealul romantic (este cea care îl refuză ca logodnic pe Jules) și Gertrude, prea coaptă la cei 30 ani ai săi, văduvă cu un copil - iubirea profană. Apoi urmează rafinata Magda cea erudită, pariziancă pasionată de muzică, apoi sălbatica, rudimentara Odile, o blondă dintr-o țară nordică. Balul celor paisprezece arte, ce are ca punct culminant un concurs de frumusețe, în care defilează care antice pline cu femei goale, se transformă într-o adevărată bacanală, dezvăluind aspectul periculos al feminității dezlănțuite. Tinerii parcurg, fiecare în ritmul lui, treptele acestor iubiri meteorice, care sunt sondări ale sufletului feminin, apropieri, ezitări, cutremurări, spaime, presimțiri ale Femeii adevărate, ce nu se lasă încă aflată.

          Un episod de răscruce este călătoria în Grecia, când spiritul lor se conectează direct la desăvârșire, la originile artei, la religia păgână, simțindu-se liberi sub soare ca niște greci autentici din trecut. La Delphi întâlnesc statuia, de o frumusețe oraculară, a Afroditei și sunt tulburați profund de „sentimentul straniu al existenței unei dumnezeiri accesibile omului”.

          Întorși la Paris, în viața lor pătrunde Kathe cea blondă, esență a idealului de frumusețe germanic, ce poartă pe buze surâsul statuii din insula greacă. Ea va fi eroina centrală a cărții, alături de Jules și Jim, cu care formează un trio plin de vitalitate, sete de iubire și împlinire (nu vreau să folosesc mult vehiculatul termen „triunghi”, deși nu mi-ar lipsi îndreptățirea, deoarece ar scăpa esența solară, corectă și castă în felul ei a relației celor trei).  Camaraderia și umorul le conduc acțiunile: Kathe se travestește și cei trei cutreieră Parisul, merg la dancinguri, șocând spiritele conservatoare, fac farse, se întrec în alergare pe lângă cimitirul Montparnasse, fapte ce culminează cu aruncarea lui Kathe în Sena.

           Jules și Kathe se căsătoresc, pleacă în Germania, au două fetițe. După șase ani de război (1914-1920), Jim îi vizitează la cabana de lângă lac unde se instalaseră. Iubirea pentru Jules se domolise în acești ani, iar apropierea de Jim stârnește o nouă flacără în Kathe. Ea și Jim se iubesc, Jules cedează, pentru că îi vede fericiți. Kathe se mărită cu Jim. Când Jim îi este infidel, Kathe aplică legea talionului și îl înșeală cu un alt bărbat, iar situația, devenită pentru ea un mecanism de apărare, se tot repetă, alternată cu tentative de sinucidere. Când înțeleg că nu pot avea copii, cei doi se întunecă, se simt chinuiți de îndoieli. Jules este mereu în preajma lor, din pricina celor două fetițe, dar și a prieteniei nealterate ce îl leagă de cei doi. Jim dorește să aibă copii, fapt pentru care renunță atât la vechea lui legătură cu modesta Gilberte, cât și la cea cu Kathe, pentru a avea urmași cu o oarecare Michelle. Kathe se transformă într-o adevărată harpie și alege moartea și răzbunarea, printr-o a doua aruncare, fatală de data aceasta, în Sena, cu automobilul în care se află împreună cu Jim. După incinerarea celor doi, Jules le amestecă pe furiș cenușa în urne.

          Fraza finală, surprinzătoare, spune că jurnalul lui Kathe a fost găsit și, poate, se va publica vreodată.

          Din toate faptele de viață și de moarte ce alcătuiesc substanța romanului, cititorul rămâne cu sentimentul subtil și luminos că, în pofida experienței care aduce inevitabil suferința și erodarea sufletească, undeva se păstrează nealterat un ecou al tinereții pierdute, al vârstei la care  căutarea frumuseții, a fericirii este o realitate și o îndreptățire, o pâlpâire de candoare ce dă sens și preț trecerii imperfecte a ființelor omenești pe pământ.