16 ianuarie 2018

Kazuo Ishiguro „Să nu mă părăsești”



          Să nu mă părăsești (Never let me go) este a doua carte a lui Kazuo Ishiguro despre care scriu aici, o carte diferită de Rămășițele zilei, dar la fel de provocatoare.  În aparență axată pe o intrigă simplă - relația în triunghi a unor tineri - aceasta este învăluită într-un manșon de ambiguitate, unde se țes, pe neștiute, întrebări, probleme, semnificații.
          La o primă lectură, cartea narează o poveste tristă despre prietenie și dragoste, având ca protagoniști trei adolescenți, Tommy, Ruth și Kathy, care cresc împreună, sunt colegi la aceeași școală cu internat, se îndrăgostesc, se despart și se regăsesc după absolvire, până la moartea inevitabilă a primilor doi. Diferența față de alte povești asemănătoare constă în faptul că aceștia și colegii lor dintr-o întreagă rețea de școli de același tip sunt creați și educați cu scopul de a deveni donatori de organe, fiind, mai precis, clone. Întâmpările nu sunt plasate în vreun viitor apocaliptic, ci în Anglia anilor '70 - '80 - '90, pe un fundal cenușiu, alcătuit din câmpii nesfârșite, păduri întunecate, ceruri lipsite de soare, drumuri lungi, labirintice.
          Ca și în Rămășițele zilei, povestea din acest roman este în sinea ei dezolantă, prea simplă pentru a stârni interesul cuiva neimplicat, o poveste despre o viață fără nimic spectaculos, un destin trasat de dinainte în cele mai mici amănunte, în care protagoniștii duc o existență ce exclude orice vis, orice ambiție sau realizare personală, ce slujește altora și în care spațiul personal este extrem de restrâns.
          Kathy H., ajunsă la capătul unei cariere nefiresc de lungi pentru cei asemenea ei - doisprezece ani ca îngrijitoare a celor care au donat organe - și după moartea prietenei sale Ruth și a lui Tommy, iubitul și prietenul său, se simte epuizată și se pregătește să treacă la ultima etapă a destinului, aceea de a începe, la rândul ei, să-și doneze organele vitale. În acest moment se declanșează confesiunea ei, în care încearcă să rememoreze secvențe semnificative din trecut, să caute semne prin care să-și înțeleagă destinul, să descopere adevărurile din spatele creării lor, să afle în ce măsură au fost mințiți și dacă educația de excepție pe care au primit-o la Hailsham le-a adus un folos sau a fost o iluzie, un efort  inutil privit din perspectiva morții.
Kazuo Ishiguro
          Ceea ce știu cei de la Hailsham este că au fost creați în eprubetă, din material genetic, crescuți încă de bebeluși în așezăminte speciale. Știu că la școala lor, Hailsham, și la încă două școli sunt condiții speciale, dar nu știu nimic concret despre regimul din celelalte școli. Ei nu au voie să părăsească deloc campusul, iar educatorii lor, numiți paznicii, par persoane responsabile și cumsecade: Miss Geraldine, Miss Emily etc. Informațiile despre menirea lor nu le sunt ascunse, dar nici prea clare. „Am știut și n-am știut”, „ni s-a spus și nu ni s-a spus”  va înțelege Kathy. Copiii sunt încurajați să citească opere alese, să scrie poezii, să picteze, să prețuiasă creațiile celorlalți și să se sprijine unii pe alții. Starea lor de sănătate este foarte importantă, ei fiind supuși la controale medicale săptămânale. Când devin adolescenți, știu deja că nu vor putea avea copii, de aceea relațiile intime nu le sunt interzise, ba chiar sunt instruiți cum să procedeze. Dincolo de toate acestea, duc o viață obișnuită pentru fiecare etapă, se joacă, au prieteni, râd, bârfesc, ascultă muzică, iar după 16 ani sunt mutați în alte locuri și devin semi-independenți. Atunci încep și stagiile de instruire pentru a deveni întâi îngrijitori, apoi donatori. Cei care supraviețuiesc după a patra donație sunt rari și se bucură de multă admirație.
          Cele trei personaje centrale sunt cumva niște excepții. Tommy este un băiat lipsit de creativitate, care nu poate desena. El este mereu frământat, are explozii de furie și devine ținta batjocurii colegilor săi, până când Miss Lucy îi spune că nu este nicio problemă, că trebuie să se accepte așa cum este. Antrenat mai târziu alături de Kathy și Ruth în aflarea adevărurilor ascunse, el reprezintă atitudinea rațională, senzorială. Ruth se distinge, la rândul ei, printr-o imaginație peste medie, prin care încearcă să evadeze din realitate, devenind de multe ori mincinoasă, manipulatoare, egoistă, fără a-i păsa dacă provoacă suferință celorlalți. Atitudinea ei este cea a artistului. Kathy se situează undeva la mijloc, având o atitudine reflexivă. Tensiunea romanului se creează între speranță și vis pe de o parte și spulberarea iluziilor, pe de altă parte.
          Titlul romanului trimite la un cântec de pe o casetă audio pe care Kathy îl ascultă în copilărie.Ea dansează cu o pernă în brațe, imaginându-și că este o femeie ce știe că nu poate avea copii, dar în mod miraculos are unul și se teme să nu-l piardă. Este surprinsă astfel de Madame, o femeie misterioasă care vine la Hailsham uneori și le ia copiilor cele mai bune lucrări pentru o presupusă Galerie.
          Am tatonat mult până să găsesc un punct de acces în zona semnificațiilor, în carapacea densă și rafinată scriiturii. Ca și la Rămășițele zilei, am înțeles că trebuie să pornesc de la aceleași  întrebări: cui i se confesează Kathy? de ce o face? Niciun artificiu narativ nu este folosit: nu e vorba nici de un manuscris, nici de o înregistrare, nici de un personaj căruia i-ar adresa, nici pur și simplu un monolog fără adresă. Identitatea cititorului este totuși limpede chiar din prima pagină: expunându-și situația profesională de îngrijitoare, Kathy spune „dacă sunteți cumva unul dintre ei”, adică, de fapt, dacă suntem și noi, în felul nostru, niște clone. Deci, se adresează cititorului-clonă, ne determină să reflectăm la condiția noastră de ființe create, la urma urmei, „după chipul și asemănarea” cuiva mai presus decât noi. Lumea clonelor este o parabolă a lumii noastre, a condiției umane. Ca și clonele, noi știm și nu știm adevărul despre condiția noastră, ca și acestea, ne înarmăm cu o anumită educație, îi îngijim pe cei din jurul nostru, apoi ne vine rândul să ne pierdem, unul câte unul, organele și să ajungem în pragul morții, doar că într-un alt ritm temporal, cu prețul îmbătrânirii, cu toată degradarea și suferința ei. De ce se confesează Kathy? Este un fel de ștafetă pe care ne-o înmânează, aceea de a continua să ne punem întrebări, să descifrăm semnele adevărului, să căutăm o ieșire din predestinare.
          O altă problemă ridicată în text este aceea a rolului și a rostului unei educații superioare, atunci când știi că ai o existență finită. Elevii de la Hailsham au statutul unor privilegiați. Chiar dacă educația îi face mai sensibili, iar trăirile lor mai rafinate  le inhibă uneori acțiunile, ei sunt considerați superiori și primesc posturi mai bune. Tommy este cel care începe să deseneze târziu, deși nu-i mai servește la nimic, pentru că descoperă sensul creației. Madame se străduiește să demonstreze că și clonele au suflet, arta fiind calea pe care o alege pentru demersul ei.
          Raportul creatorului cu propria creație este o temă tulburătoare. Paznicii și Madame simt în adâncul lor un dezgust, o oroare greu acunsă față de aceste ființe artificiale create inițial ca suboameni, dublată de o doză de compasiune. Aceasta se transformă în teamă, atunci când își dau seama că, prin crearea unor ființe cu trup perfect sănătos, cu suflet și cu o educație superioară (sacrificiul acceptat, pentru care sunt create clonele, le conferă acestora o aură de noblețe), au creat, de fapt, supraoameni, motiv pentru care Hailshamul (denumire cu rezonznțe naziste) și celelalte școli asemănătoare sunt desființate.
       Kazuo Ishiguro se reinventează, cu fiecare roman, invitându-ne la reflecție asupra lumii în care trăim.