Să nu mă părăsești
(Never let me go) este a doua carte a lui Kazuo Ishiguro despre care scriu aici, o carte diferită
de Rămășițele zilei, dar la fel de
provocatoare. În aparență axată pe o intrigă
simplă - relația în triunghi a unor tineri - aceasta este învăluită într-un
manșon de ambiguitate, unde se țes, pe neștiute, întrebări, probleme, semnificații.
La o primă lectură, cartea narează o poveste tristă despre
prietenie și dragoste, având ca protagoniști trei adolescenți, Tommy, Ruth și
Kathy, care cresc împreună, sunt colegi la aceeași școală cu internat, se
îndrăgostesc, se despart și se regăsesc după absolvire, până la moartea inevitabilă a primilor doi. Diferența
față de alte povești asemănătoare constă în faptul că aceștia și colegii lor
dintr-o întreagă rețea de școli de același tip sunt creați și educați cu scopul
de a deveni donatori de organe, fiind,
mai precis, clone. Întâmpările nu sunt plasate în vreun viitor apocaliptic, ci
în Anglia anilor '70 - '80 - '90, pe un fundal cenușiu, alcătuit din câmpii
nesfârșite, păduri întunecate, ceruri lipsite de soare, drumuri lungi, labirintice.
Ca și în Rămășițele zilei, povestea din acest roman este în
sinea ei dezolantă, prea simplă pentru a stârni interesul cuiva neimplicat, o
poveste despre o viață fără nimic spectaculos, un destin trasat de dinainte în
cele mai mici amănunte, în care protagoniștii duc o existență ce exclude orice
vis, orice ambiție sau realizare personală, ce slujește altora și în care
spațiul personal este extrem de restrâns.
Kathy H., ajunsă la capătul unei cariere nefiresc de lungi
pentru cei asemenea ei - doisprezece ani ca îngrijitoare a celor care au
donat organe - și după moartea prietenei sale Ruth și a lui Tommy, iubitul și
prietenul său, se simte epuizată și se pregătește să treacă la ultima etapă a
destinului, aceea de a începe, la rândul ei, să-și doneze organele vitale. În
acest moment se declanșează confesiunea ei, în care încearcă să rememoreze secvențe
semnificative din trecut, să caute semne prin care să-și înțeleagă destinul,
să descopere adevărurile din spatele creării lor, să afle în ce măsură au fost
mințiți și dacă educația de excepție pe care au primit-o la Hailsham le-a adus
un folos sau a fost o iluzie, un efort
inutil privit din perspectiva morții.
 |
| Kazuo Ishiguro |
Ceea ce știu cei de la Hailsham este că au fost creați în
eprubetă, din material genetic, crescuți încă de bebeluși în așezăminte
speciale. Știu că la școala lor, Hailsham, și la încă două școli sunt condiții
speciale, dar nu știu nimic concret despre regimul din celelalte școli. Ei nu
au voie să părăsească deloc campusul, iar educatorii lor, numiți paznicii, par
persoane responsabile și cumsecade: Miss Geraldine, Miss Emily etc. Informațiile
despre menirea lor nu le sunt ascunse, dar nici prea clare. „Am știut și n-am
știut”, „ni s-a spus și nu ni s-a spus” va înțelege Kathy. Copiii sunt încurajați să
citească opere alese, să scrie poezii, să picteze, să prețuiasă creațiile
celorlalți și să se sprijine unii pe alții. Starea lor de sănătate este foarte
importantă, ei fiind supuși la controale medicale săptămânale. Când devin adolescenți, știu deja că nu vor putea avea copii, de aceea relațiile intime nu le sunt interzise,
ba chiar sunt instruiți cum să procedeze. Dincolo de toate acestea, duc o viață
obișnuită pentru fiecare etapă, se joacă, au prieteni, râd, bârfesc, ascultă
muzică, iar după 16 ani sunt mutați în alte locuri și devin semi-independenți. Atunci încep și stagiile de instruire pentru a deveni întâi îngrijitori, apoi
donatori. Cei care supraviețuiesc după a patra donație sunt rari și se bucură
de multă admirație.
Cele trei personaje centrale sunt cumva niște excepții. Tommy este un băiat lipsit de creativitate, care nu poate desena. El este mereu frământat,
are explozii de furie și devine ținta batjocurii colegilor săi, până când Miss
Lucy îi spune că nu este nicio problemă, că trebuie să se accepte așa cum este. Antrenat
mai târziu alături de Kathy și Ruth în aflarea adevărurilor ascunse, el
reprezintă atitudinea rațională, senzorială. Ruth se distinge, la rândul ei,
printr-o imaginație peste medie, prin care încearcă să evadeze din realitate,
devenind de multe ori mincinoasă, manipulatoare, egoistă, fără a-i păsa dacă
provoacă suferință celorlalți. Atitudinea ei este cea a artistului. Kathy se situează
undeva la mijloc, având o atitudine reflexivă. Tensiunea romanului se creează între speranță
și vis pe de o parte și spulberarea iluziilor, pe de altă parte.
Titlul romanului trimite la un cântec de pe o casetă audio pe
care Kathy îl ascultă în copilărie.Ea dansează cu o
pernă în brațe, imaginându-și că este o femeie ce știe că nu poate avea copii, dar în mod miraculos are unul și se teme să nu-l piardă. Este surprinsă astfel de Madame, o femeie misterioasă care vine la Hailsham uneori și le ia
copiilor cele mai bune lucrări pentru o presupusă Galerie.
Am tatonat mult până să găsesc un punct de acces
în zona semnificațiilor, în carapacea densă și rafinată scriiturii. Ca și la Rămășițele
zilei, am înțeles că trebuie să pornesc de la aceleași întrebări: cui i se confesează Kathy? de ce o
face? Niciun artificiu narativ nu este folosit: nu e vorba nici de un
manuscris, nici de o înregistrare, nici de un personaj căruia i-ar adresa, nici
pur și simplu un monolog fără adresă. Identitatea cititorului este totuși limpede chiar din prima pagină: expunându-și situația profesională de
îngrijitoare, Kathy spune „dacă sunteți cumva unul dintre ei”, adică, de fapt,
dacă suntem și noi, în felul nostru, niște clone. Deci, se adresează
cititorului-clonă, ne determină să reflectăm la condiția noastră de ființe
create, la urma urmei, „după chipul și asemănarea” cuiva mai presus decât noi.
Lumea clonelor este o parabolă a lumii noastre, a condiției umane. Ca și clonele,
noi știm și nu știm adevărul despre
condiția noastră, ca și acestea, ne înarmăm cu o anumită educație, îi îngijim
pe cei din jurul nostru, apoi ne vine rândul să ne pierdem, unul câte unul, organele și
să ajungem în pragul morții, doar că într-un alt ritm temporal, cu prețul îmbătrânirii, cu toată degradarea și suferința ei. De ce se
confesează Kathy? Este un fel de ștafetă pe care ne-o înmânează, aceea de a
continua să ne punem întrebări, să descifrăm semnele adevărului, să căutăm o
ieșire din predestinare.
O altă problemă
ridicată în text este aceea a rolului și a rostului unei educații superioare,
atunci când știi că ai o existență finită. Elevii de la Hailsham au statutul
unor privilegiați. Chiar dacă educația îi face mai sensibili, iar trăirile lor
mai rafinate le inhibă uneori acțiunile,
ei sunt considerați superiori și primesc posturi mai bune. Tommy este cel care
începe să deseneze târziu, deși nu-i mai servește la nimic, pentru că
descoperă sensul creației. Madame se străduiește să demonstreze că și clonele
au suflet, arta fiind calea pe care o alege pentru demersul ei.
Raportul creatorului cu propria creație este o temă
tulburătoare. Paznicii și Madame simt în adâncul lor un dezgust, o oroare greu
acunsă față de aceste ființe artificiale create inițial ca suboameni, dublată
de o doză de compasiune. Aceasta se transformă în teamă, atunci când își dau seama
că, prin crearea unor ființe cu trup perfect sănătos, cu suflet și cu o
educație superioară (sacrificiul acceptat, pentru care sunt create clonele, le conferă
acestora o aură de noblețe), au creat, de fapt, supraoameni, motiv pentru care
Hailshamul (denumire cu rezonznțe naziste) și celelalte școli asemănătoare sunt
desființate.
Kazuo Ishiguro se reinventează, cu fiecare roman, invitându-ne la reflecție asupra lumii în care trăim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu