Simonetta Vespucci, muza lui Botticelli - o poveste din Quattrocento

          A existat în realitate? Este oare doar produsul imaginației fără seamăn a artistului, inspirat de modelele Antichității?  Poate fi pământească atâta frumusețe? Sunt întrebări pe care orice privitor vrăjit de  portretele angelice ale florentinului Sandro Botticelli și le pune, fără doar și poate, la un moment dat. Femeia înfățișată în tabloul Nașterea lui Venus este considerată idealul necontestat al frumuseții eterne, nedepășite până astăzi. Madonele artistului, personajele mitologice,  îngerii din tablourile alegorice au parcă același chip, de o frumusețe rară, pură și distinsă, grațioasă și mândră în același timp.  Răspunsul este da, această femeie, care a fost modelul marelui artist renascentist, a existat și s-a bucurat, în scurta-i viață, de iubire, glorie, admirație și de interesul celor mai mari artiști ai Florenței. Se numea Simonetta Vespucci.

          Simonetta Cattaneo, La bella Simonetta, cum avea să fie cunoscută, s-a născut în anul 1453, într-o familie nobilă din Genova. La vârsta de cincisprezece ani s-a căsătorit cu Marco Vespucci,  văr îndepărtat al exploratorului și cartografului Amerigo Vespucci, cu acordul deplin al părinților ei, iar la nunta lor, care a avut loc la Florența, au fost prezenți atât dogele, cât și o mare parte din nobilimea genoveză. Părinții  Simonettei știau că această căsătorie era una avantajoasă, deoarece familia lui Marco era bine văzută în acest oraș, în special de familia Medici.
           Potrivit legendei, Simonetta a devenit  imediat populară la curtea florentină. Frații Medici, Lorenzo și Giuliano, au fost fascinați de ea, iremediabil. Lorenzo era ocupat de afacerile de stat, dar fratele său mai mic era liber să o omagieze.

Giuliano de Medici

          Astfel că acesta organizează un mare turnir în onoarea ei, cunoscut sub numele de La Giostra (1475), desfășurat în Piața Santa Croce. Când și-a făcut intrarea în piață, Giuliano purta un stindard pe care era o imagine a Simonettei,  întruchipând-o pe zeița Pallas Atena, pictat de Botticelli, cu inscripția în franceză La Sans Pareille (Cea fără pereche). Giuliano a câștigat turneul , iar Simonetta a fost încununată drept  Regina frumuseții.  Astfel, s-a consacrat  faima ei de femeie de o frumusețe excepțională, de care s-a bucurat din plin. Deși zvonuri au existat, gestul lui Giuliano Medici trebuie înțeles în cadrul convențiilor iubirii curtenești, în care doamna inimii cavalerului era obiectul unei adorații neprihănite, iar Simonetta era o femeie căsătorită. Nu există dovezi clare că aceștia ar fi fost într-adevăr amanți.

          Simonetta a fost îndată înconjurată de marii artiști ai Florenței, cărora le-a pozat pentru tablourile lor. Cu toate acestea, cele mai cunoscute tablouri care o reprezintă au fost realizate după moartea ei prea timpurie. Ea a murit la vârsta de numai 22 de ani, probabil de tuberculoză, în 1476. Trupul ei  a fost transportat prin oraș într-un sicriu deschis, pentru ca toți să-i poată admira, pentru ultima dată,  frumusețea, care a rămas vestită în Florența pentru mult timp. Soțul ei s-a recăsătorit curând după aceea, iar Giuliano de Medici a fost asasinat în 1478, într-o conspirație politică, la doi ani de la moartea Simonettei, la vârsta de 25 de ani.
           Botticelli a fost pictorul care s-a apropiat cel mai mult de frumoasa Simonetta, care i-a servit drept model pentru nenumărate  creații. De asemena, există speculații despre faptul că Sandro Botticelli s-ar fi îndrăgostit de această muză a sa, nedovedite însă. Acesta a lucrat sub patronajul  unui nepot al fraților Lorenzo și Giuliano, Lorenzo di Pierfrancesco de Medici, care s-a căsătorit cu o nepoată a Simonettei și se crede că tablourile Nașterea Venerei și Primăvara au fost concepute ca dar de nuntă pentru aceștia, fiind destinate împodobirii dormitorului lor. Chipul Simonettei va rămâne tiparul frumuseții pe care îl va folosi pictorul  într-o mare parte dintre operele sale, devenind o adevărată marcă a creației lui.

          Simonetta a fost înmormântată în Biserica Ognissanti, iar, 34 de ani mai târziu, Sandro Botticelli a fost înmormântat tot acolo, „la picioarele ei” așa cum se zice că și-ar fi exprimat dorința pictorul însuși.