Despre papagali verzi, albaştri şi alte vietăţi

            Observ cu stupoare că în mintea mea se configurează nişte reţele de imagini, a căror legătură o percep a posteriori; de exemplu, acum, cu papagalii ăştia, care parcă se cheamă unii pe alţii, ca în Păsările.

Una dintre cărţile pe care le-am cumpărat în weekend a fost Papagalul verde, de Martha Bibescu. Pe această rafinată şi inteligentă scriitoare am descoperit-o acum nişte ani, când m-a fermecat cu romanul Izvor, ţara sălciilor. Biografia sa este, de asemenea, demnă de un roman.

            În Papagalul verde, o fetiţă dintr-o familie de imigranţi ruşi din Franţa, în care părinţii sunt etern îndoliaţi după fiul mort şi absolut nepreocupaţi de fiicele lor în viaţă, duce o existenţă austeră, lipsită de orice trăire emoţională. Acest lucru se schimbă brusc într-o zi, când, aflându-se la plimbare cu bona ei, dintr-o casă scapă un superb papagal verde strălucitor, care vine în zbor direct spre ea şi i se aşază pe umăr. Copila este convinsă că papagalul a ales-o înadins, creează o adevărată simbolistică în jurul păsării, pentru că este singura fiinţă care i s-a părut predestinată, iar apariţia acesteia declanşează o avalanşă de sentimente, nebănuite şi reprimate până atunci. Neputând avea pasărea, după nenumărate speranţe, promisiuni şi amânări brutale, cea mică se retrage în indiferenţă şi resemnare, experienţe ce îi marchează viaţa sentimentală de mai târziu.

             Ideea alegerii este, desigur, tulburătoare. Suntem obişnuiţi să fim noi cei care alegem şi, de fiecare dată când întrezărim, accidental, că, de fapt, noi suntem cei aleşi (de lucruri, de animale, de copiii noştri, de "ursit" etc.), ca nişte piese inerte dintr-un joc pe care nu-l putem controla, ceva se clatină în noi şi fugim înapoi spre orizontul comod al raţiunii. Cei care ar pătrunde însă dincolo de suprafaţă, în planul interpretărilor simbolice, ar avea oare unele revelaţii asupra destinului lor? Cât de pregătit trebuie să fii pentru astfel de experienţe?

            Îmi aduc aminte că, la rândul meu, am avut o astfel de întâlnire cu un mic papagal, un peruş albastru, acum vreo zece ani. L-am găsit, mi-a ieşit în drum, scăpat din vreo colivie. L-am dus acasă, unde l-am îngrijit vreo doi ani, până a murit. Era, probabil, destul de bătrân. Era uimitor că vorbea, dar nu reuşeam să înţeleg ce spune, aveam impresia că vorbea o limbă străină. Cât a stat la mine, cu toate străduinţele mele, nu a învăţat nimic nou. Cert este că, dacă aş fi avut capacitatea de a mă întreba asupra a ceea ce semnifică această întâlnire, această alegere, ce exerciţiu de gândire simbolică aş fi putut face!... Aş fi pătruns puţin "dincolo" şi aş fi perceput semnale care poate mi-ar fi iluminat viaţa.

            Dacă mă gândesc bine, de-a lungul timpului mi-au ieşit în cale o mulţime de vietăţi predestinate: pisici pe care le-am adoptat, spre exasperarea părinţilor, un pui de vrabie, câinele meu de acum etc. etc., ca să nu mai vorbesc de oamenii care, lăsându-mi-se iluzia că îi aleg, mi-au fost aleşi, printr-un nepătruns joc al sorţii.