5 noiembrie 2014

Două minute de lectură


Ion Theodorescu-Sion, Ovidiu în exil (1915)
Slovele ce pân-acuma le-ai citit în cartea toată,
A fost scrise-n drum pe-o mare totdeauna zbuciumată:
Ele m-au văzut adesea în decembre tremurând
De îngheţ în largul mării Adriatice, sau când,
Istmul corintian trecându-l, ajungeam la alte ape,
Spre-a lua o nouă navă, de exil tot mai aproape...
Chiar Cicladele Egeei au încremenit, cred eu,
Când scriam cu pana-mi versuri, într-al mării vuiet greu.
Şi tot eu mă mir acuma de acest al meu răsuflet
Sub atâta-nviforare şi în larguri şi în suflet...
...............................................................................
De aceea, te rog, iartă, cititorule august,
Filei ce-o desfăşuri astăzi multe versuri fără gust!
Nu mi-am scris acum poema cum făceam odinioară,
Stând nepăsător în jeţul din grădina-mi solitară,
Ci bătut de unda mării, de furtună sau de ger,
Sub povara grea a iernii cu întunecimi de cer.
Slova scrisă, fără milă, viforu-mi aruncă-n mare,
Furios că sub furtună tot mai scriu cu-nveşunare.
Viforul pe om să-l bată! Am să-i cer atâta doar:
Liber ca şi el, eu însumi cântului să-i pun hotar!
         (Publius Ovidius Naso, Epilogul la primele Triste - în traducerea lui Petre Stati)


Şi nu pot să nu amintesc epitaful său: 

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.