Epilog

           După mulţi ani, Bucureştiul i s-a părut frumos în ziua aceea, în lumina de noiembrie. Cafenele, restaurante, case proaspăt vopsite, pe străzile din spatele Ateneului. Era un freamăt de viaţă bună sau filtrul său  se defectase, se iluminase brusc şi fără motiv. O frumoasă pisică neagră i-a trecut alene pe dinainte şi o clipă s-a temut, inconştient, de conscinţe fatidice. Dar era atât de liniştită, de aurie în privire, că a lăsat-o să treacă, cu toate ale ei.

            Pe lângă ea alunecau maşini negre, luxoase, în care se reflectau vitrinele cu blănuri şi bijuterii. Îşi privi pe furiş pantofii de lac, discret eleganţi, şi se certă în gând pentru slăbiciunea sa. Îmbătrânea, împlinise treizeci şi cinci de ani. Intră în magazinul de mobilă de pe Calea Victoriei şi îi ceru fetei să-i aducă obişnuita cafea amară şi ziarele din ziua aceea, apoi se retrase la micul  birou, din colţ. Da, începea uitarea. Între ea, cea de-acum, şi aviatorul cel tânăr din poza îndoliată se încheiase, în sfârşit un armistiţiu. Murise şi ea, cea de-atunci, eliberând-o astfel  din legământ pe fiinţa cea nouă, care-şi cerea dreptul la banalitate şi împăcare.

            Camil mai citi o dată manuscrisul, apoi îl puse gânditor în sertar; nu mai avea voinţa să conceapă sfârşitul poveştii.