14 noiembrie 2014

Aquarius


Mi-am făcut o barcă dintr-un zâmbet.
L-am cioplit cu greu,
am întins mult de el, ca să-i dau
curbura necesară.
Să poată pluti peste ape.

Nu ştiam să zâmbesc,
nu-mi trebuia asta. 
Îmi vedeam de ogorul meu,
de roadele mele trudite cu greu,
cu fruntea-n pământ,
la mila cerului.
Dar au venit
ape negre,
şi mi-au înecat câmpul.
Şi a trebuit să fug, pentru a nu pieri.

Acum, în fiecare zi mă gândesc la barca mea,
la cum s-o fac mai straşnică,
să-i dau lustru, să-i pun  vele
sau mai bine motoare.
Mi-am uitat rostul
şi m-am apucat de o treabă nouă,
necunoscută,
pe nepusă masă.
Nu c-aş fi vrut, dar ştiu
că e pe viaţă şi pe moarte.

Mi-am armat, mi-am nichelat zâmbetul.
Îl voi face un Titanic
sau măcar o Arcă,
să pot salva câteva animale.
Am auzit că tot pâmântul va fi înghiţit de ape.
Unde mă duc? Cât voi pluti în derivă?
N-am un răspuns.
Nu e timp de răspunsuri.