18 noiembrie 2014

Un weekend cu criminalii, tatuaţii şi ex-hipioţii drăgălaşei Alice Munro



Când am ales, dintre cele vreo trei volume ale lui Alice Munro, la întâmplare, pe cel intitulat "Prea multă fericire", am făcut-o cu o oarecare condescendenţă, de tipul: hai să văd ce dulcegării o fi scris bătrânica asta cu chip angelic şi pe ce criterii, străine de cele literar-estetice, o fi luat Nobelul. Greşit. Gre-şit!!! 

Canadianca scrie despre o lume dură, total străină de ce am mai citit, o lume cu oameni fruşti, independenţi, bărbaţi şi femei vulnerabili în faţa impulsurilor instinctuale, care îşi urmează pornirile, de multe ori (auto)distructive, suportă consecinţele alegerilor făcute şi îşi asumă cu un fel de resemnare viaţa, cu tot ce presupune ea.

Mame tatuate, care-şi cresc singure copiii, lucrează ce se nimereşte (tâmplărie, de exemplu) şi strică familii fără mustrări de conştiinţă, taţi ce îşi ucid copiii într-un moment de furie, studenţi ce îşi abandonează din impuls studiile pentru a porni hai-hui, tineri eminenţi ce pleacă de acasă şi trăiesc în mizerie, din cerşetorie, în marile oraşe în numele unei religii nedefinite, copii taraţi fizic sau cu retard, profesori universitari ce îşi cioplesc singuri casele, bătrâne atacate de criminali disperaţi, ce nu-şi mai putuseră suporta soarta.

Ceea ce răzbate din aceste nuvele este un aer de pădure, de sălbăticie, în care stratul de civilizaţie este uşor de zgâriat. Personajele par nişte lupi aparent domesticiţi, dar gata oricând să dea glas fondului ancestral. Cumva o demarcaţie vagă între bine şi rău, o amoralitate ce strigă dincolo de convenţiile lumii moderne. Tocmai de aceea, victimele nu-şi judecă agresorii, fiindcă înţeleg funcţionarea acelei lumi.

Stilul scriitoarei este de o precizie şi de o simplitate perfect adaptate subiectelor, pe care le serveşte la modul optim. Pe linia comportamentismului american, fără prea multă psihologie, complexitatea personajelor se construieşte "din afară", cu linii ferme. Scriitoarea nu judecă, nu compătimeşte, ci pare mereu să ne spună: lumea este aşa şi trebuie privită ca atare.